joi, 31 decembrie 2009

Poveste de pe drumuri

Rătăcind pe drumul vieţii,
totu-mi pare-a fi pustiu,
Cartea vieţii-i redeschisă,
partea-a doua-ncep s-o scriu,
Unii văd doar pagini albe,
alţii se împotrivesc,
Dar e scris, nu se mai şterge,
orişicâte se vorbesc.

Mai apare câte-o umbră,
încercând să-mi intre-n gând,
Alteori, câte-o nălucă,
cu un glas suav şi blând,
N-am s-alerg de unul singur
şi s-ajung pe locul doi,
Hai cu mine, ştiu eu drumul,
drumul este pentru noi.

Te ştiam parcă de-o viaţă,
ştiu că zorii se ivesc,
De acum pe totdeauna
ochii tăi am să-i privesc.

Merg şi merg pe drum de seară,
nu ştiu unde am s-ajung,
Toate drumurile-s scurte,
numai drumul vieţii-i lung,
Peste lume cade ploaia,
stelele în nori se-ascund,
Mulţi de multe mă întreabă,
astăzi ştiu să le răspund.

Ricoşează câte-o piatră
aruncată pe nedrept,
Adevăru-l ştiu, mă doare,
dar oricum ar fi-l accept,
Te mai văd pe la fereastră,
o privire îţi răpesc,
Comparând poţi înţelege
ce-i real şi ce-i firesc.

Mi-i de-ajuns să fiu cu tine,
tu mă faci să nemuresc,
Tu îmi reclădeşti speranţa,
visul eu îţi împlinesc.

miercuri, 30 decembrie 2009

Neînţelese înţelegeri

Încerc să înţeleg ce se întâmplă
Când vine seara chiar în zori de zi,
Când mi se-arată degetul la tâmplă
Şi nu-s crezut că spun doar ce va fi.

Din întuneric vreau să fac lumină
Când soarele se vrea a fi-n apus,
Când mi se spune că sunt eu de vină
Şi nu pot spune nici ce am de spus.

În miez de noapte caut după stele
Când simt că unii nu mai cred în vis,
Când mă vor unii pus între zăbrele
Şi nu sunt înţeles ce spun în scris.

Prefac în zori de zi a nopţii clipă
Când nu-nţeleg de ce sunt pus la zid,
Când toţi vor judecata mea în pripă
Şi nu-i admis că nu mă sinucid.

Şi-ncerc să înţeleg ce se întâmplă...
Când soarele se vrea a fi-n apus,
Când mi se-arată degetul la tâmplă
Şi nu pot spune tot ce am de spus.

Din întuneric vreau să fac lumină
Când vine seara chiar în zori de zi,
Când mi se spune că sunt eu de vină
Şi nu-s crezut că spun doar ce va fi.

În miez de noapte caut după stele
Când nu-nţeleg de ce sunt pus la zid,
Când mă vor unii pus între zăbrele
Şi nu-i admis că nu mă sinucid.

Prefac în zori de zi a nopţii clipă
Când simt că unii nu mai cred în vis,
Când toţi vor judecata mea în pripă
Şi nu sunt înţeles ce spun în scris.

Colind la uşa ta

Eu vin acum să-ţi cânt la uşa ta,
Colindul ce doar ţie pot să-l cânt,
Şi să-ţi urez de toate-ntr-un cuvânt,
Lăsându-te în suflet a-mi căta.

Schimbări de ani şi trecea pe punte,
Se înţeleg că praguri de destin,
Îţi cânt la uşa ta şi mă înclin,
Pierzând detalii printre amănunte.

Îţi cânt colindul şi îţi dau de ştire,
Şi-ţi dau poruncă să trăieşti un vis,
Că cerul poarta, mare, ţi-a deschis,
Şi vei trăi de-a pururi în iubire.

Doar o-ncercare ai, şi te mai ţine,
Să crezi că e frumos şi-adevărat,
Şi-am terminat colindul de cântat,
Te simt privind spre vis şi către mine.

Colindul meu ţi-l voi cânta mereu,
Câţi ani, ni-s daţi, să fim, de Dumnezeu.

Cu tine, fără tine

Cu tine-ncep să definesc puterea,
Prin tine-ncep să redevin ce-am fost,
Fără de tine îmi admir căderea
Fără să pot să cred că am vreun rost.

Cu tine simt că iar e primavară,
Prin tine văd în juru-mi în culori,
Fără de tine sunt un pierde-vară
Ce-şi bea amarul, noaptea, până-n zori.

Cu tine înfloreşte floarea vieţii,
Prin tine pot fi chiar nemuritor,
Fără de tine doar privesc pereţii
Ce-mi spun că sunt şi eu deja decor.

Cu tine am un gând de înălţare,
Prin tine urc mereu spre infinit,
Fără de tine stau la drumul mare
Fără să ştiu de ce sunt surghiunit.

Cu tine fac un pact cu bogăţia,
Prin tine înţeleg ce-mi este dat,
Fără de tine ştiu că nebunia
Mă face să pierd tot ce-am câştigat.

Cu tine merg pe drum tot înainte,
Prin tine-ajung mereu şi nu mă-ntorc,
Fără de tine nu mai am cuvinte
Oricât încerc chiar mintea să mi-o storc.

Cu tine nu mă sperie minciuna,
Prin tine toate sunt un fapt real,
Fără de tine mint întotdeauna
Minţindu-mă că totu-i ideal.

Cu tine şi prin tine, pentru tine,
Sunt eu, mereu, şi sunt învingător,
Cu tine toata lumea-mi aparţine,
Fără de tine nu mai pot să zbor!

marți, 29 decembrie 2009

Semnul zorilor de mâine

Vin spre tine, vii spre mine,
mă priveşti şi te privesc,
Irealul prinde viaţă
şi firesc şi nefiresc,
Timpul dă o altă formă
definirii prin total,
Mâine-n zori se-arată semnul...
Spuse-s toate la plural.

Amăgiri şi vechi iluzii
viitor încă se vor,
Ne mai suntem încă teama
de-un aproape viitor,
Zborul păsărilor nopţii
se resimte-n amintiri,
Mâine-n zori se-arată semnul...
Semnul marii dezrobiri.

Fostul, involut, spectacol
drumul ni-l arată frânt,
Ne vorbim atât de multe,
dar ni-i frică de-un cuvânt,
Ochi de pradă ne vânează,
ne vor pasul stând pe loc,
Mâine-n zori se-arată semnul...
Semnul zilei cu noroc.

Vii spre mine, vin spre tine,
te privesc şi mă priveşti,
Zorii zilei se arată,
zorii zilei îi zăreşti,
Forma ca întâietate
redevine un nonsens,
Mâine-n zori se-arată semnul...
Semn de drum cu unic sens!

luni, 28 decembrie 2009

Punctuale constatări

Pun un punct... şi de la capăt...
legătura se dezleagă,
Printre vorbe-ntortocheate
spun ce vreau să se-nţeleagă.
Ştiu trecutul, ştiu urmarea,
ştiu ce am de-acum a face,
Duc războaie, de-i nevoie,
ca să ştiu, că va fi pace!

M-am privit, ieri, în oglindă,
am văzut lumina stinsă;
Am privit apoi, spre ceruri,
ţi-am văzut mâna întinsă.
De trecut mă leagă viaţa,
dar s-a şters orice amprentă;
Se păstrează-ntre cuvinte,
ca o frescă aparentă.

Ţi-am privit, mereu, privirea,
te-am găsit mereu aproape;
Te simţeam, te simt în zbucium,
ţi-am simţit plânsul sub ploape.
Îţi spun, iar, că zorii zilei,
eu îi văd că se arată;
Că, din copcile de gheaţă,
foc ieşi-va, dintr-o dată.

Nu te teme de-ntuneric,
sunt aici şi stau de pază;
Şapte ceruri, larg deschise,
adevăru-l creionează.
De departe, de aproape,
că e zi, ori că e noapte,
Orişicine înţelege,
că e vremea altor fapte.

Plec pe drum, nu caut drumul;
voi ajunge, ştiu şi unde,
Să n-ai frică... Nu mă bâlbâi...
Orice-ntreb, mi se răspunde.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Arhivarea prin cuvânt

Nu te speria, iubito,
şi te rog nu te-ntrista,
Nu insist, nu plâng, nu tremur,
vieţii înţeles voi da,
Caut câteodată sensul
viselor de peste noapte,
Uneori le pun în versuri,
alteori le urlu-n şoapte...

Ştii mai mult decât ştiu alţii,
ştii şi chiar ce nu se spune,
Ştii că am făcut în viaţă
fapte rele, fapte bune,
Ştii că am băut pelinul,
şi-am golit mii de pahare,
Ştii că nu mai simt durerea,
chiar când ştiu de ce mă doare.

M-am zbătut cu neştiinţa,
n-am ştiut a mă preda,
Unii mi-au săpat şi groapa
şi-au căzut tot ei în ea,
Astăzi ştiu ce dat îmi este,
uneori îmi este ciudă,
Ştiu că unii, în icoane,
se ascund în chip de Iudă.

Puse-s la sertar însemne,
umbra vor să-mi fie ştearsă,
Îşi fac griji văzându-mi crucea
ce nu poate sta întoarsă,
Eu mă adâncesc în gânduri,
rostuindu-le-n cuvinte,
Prin cuvânt ştiu adevărul,
doar cuvântul nu mă minte.

Astăzi ştii tot adevărul,
ştii ce-a fost, ce va urma,
Ştii de ce o întâmplare
te-a adus în calea mea,
Întrebarea dă raspunsul
şi răspunsul e-o-ntrebare,
Va urma realitatea
cu reala sa urmare.

Astăzi îmi asculţi doar gândul,
mîine ai să dai de ştire,
Că trecutu-i fără sensuri
arhivat în amintire.

vineri, 25 decembrie 2009

Scrisoare de Zi mare

Eu îţi scriu... cuvântu-i lege...
drumu-i drum, trebuie mers,
Cerurile-şi spun cuvântul...
Nu exista sens invers!

Trece timpul, vine vremea,
gândurile prind contur,
Iar e ger şi e zapadă,
viaţa mai că o înjur,
Îmi ridic spre ceruri ochii,
văd acelaşi orizont,
Şi-n tăceri o mare luptă,
şi-s doar eu căzut pe front.

Ştiu ce-aveam în gând odată,
ştiu că vămile-am plătit,
Simt acum că trec o poartă
şi războiu-i pe sfârşit,
Am luptat şi lupt cu viaţa,
lupt mereu cu pieptul gol,
Chiar de-mi stau munţii-mpotrivă,
nu-mi pun viaţa-n staniol.

Trece timpul, alte vremuri
ies din praful adunat,
Cei ce mi-au furat norocul
îngerii nu mi-au furat,
Unii pleacă spre dezastru,
alţii pleacă în mormânt,
Eu plângând, ridic privirea,
fac al doilea legământ.

Am jurat, mai jur odată,
am acelaşi ideal,
Voi urca până în Ceruri,
şi-ai să vezi, va fi banal,
Scris e undeva în stele
ce va fi şi cum va fi...
Şi-i aşa de-aproape vremea...
doar o zi şi înc-o zi...

Eu îţi scriu... cuvântu-i lege...
drumu-i drum, trebuie mers,
Cerurile-şi spun cuvântul...
Nu exista sens invers!

miercuri, 23 decembrie 2009

Gânduri morgane

Nu te opri din gândul tău firesc,
Două-ntâmplări nu sunt nicicând la fel,
N-avem trăiri nicicând după model,
Modelele mai mult ne amăgesc.

Iluzii mari apar când drumu-i drept,
Departele-arătându-se ciudat,
Lăsând în mod voit, neîntamplat,
Al vieţii pas normal, real, accept.

Fântâni cu aur şi blazoane mari,
S-au dovedit ori falsuri ori minciuni,
Iar modestia a făcut minuni,
Înfuriind pe hoţi şi pe avari.

Din noapte poţi să faci o falsă zi,
Dar ziua noapte n-ai să poţi s-o faci...
Când adevăru-l ştii, de ce să taci,
De ce “a fost” mai vrei să fie-“a fi”?

Şi merg pe drum, şi simt că-n tine-i foc,
Îl ţii aprins, ai vrea ca eu să-l sting,
Ai vrea să pierd, ai vrea să şi înving,
Şi mă goneşti ţinându-mă pe loc.

Nu te opri şi zii ce ai de zis,
Şi hai la drum... E sigur şi deschis.

Înnobilirea prin iertare

Să mă ierţi că am crezut o clipă
Că am dreptul ochii să-i ridic,
Sunt un om, fac uneori risipă,
Însă uit că nu mai am nimic.

Să mă ierţi că am avut puterea
Să arăt ce-n ceruri îţi e scris,
Am vrut doar să-ţi fur cumva durerea
Viaţa s-o trăieşti în paradis.

Să mă ierţi că-n scurtă-mi amnezie
Am uitat pe mine să m-ascund,
Şi-am crezut că dat îmi e şi mie
Întrebării tale să răspund.

Să mă ierţi, iertarea ta o cer,
Eu renunţ... şi nu mai pot să sper.

Renunţând, putem fi veşnic noi,
Tu, iertând, ne ierţi pe amândoi...

marți, 22 decembrie 2009

Prin poarta cerului

Coboară cerul până-n palma mea
Şi îmi deschide-o poartă şi te văd...
Mi-e dat să ştiu ce-a fost... ce va urma,
Azi drumul, pas cu pas, pot sa-l prevăd.

În noaptea-aceasta încă o pecete
Se sparge brusc şi fără de motiv,
Dansează o lumina pe perete...
E semn ca drumul e definitiv.

O stea mă duce-ntr-una către tine,
În urmă-mi simt un hău întredeschis,
Trei heruvimi îmi spun că va fi bine,
Că viaţa ne va fi un paradis.

Afară-i ger... Dar simt că-i primavară,
Mă încalzeşte semnul ce-l primesc,
A fost ce-a fost... Mi-e lacrima amară...
Atât de multe-aş vrea să povestesc!

Dar cerul îmi e azi aşa aproape,
Privesc în jos şi nu mai văd nimic,
Un diamant îmi eşti şi-mi eşti aproape...
Şi ochii către tine mi-i ridic.

Şi stiu că-i scris şi-n scrisuri vom rămâne,
Deasupra uneltirilor păgâne.

luni, 21 decembrie 2009

Iubirea, împlinirea, destinul...

Omul reprezintă un întreg complex, cu multiple faţete, faţete manifestabile prin ceea ce se numesc, în planul acestei lumi, valori. Şi, ca orice valoare, aceasta poate fi mică sau mare, poate fi pozitivă sau negativă, sau vizibilă, mai puţin vizibilă, invizibilă... Aprecierea depinde doar de modul de percepţie şi raportare...
Tocmai din aceste modalităţi, omul se detaşează uneori de anumite valori ale sale, ignorându-le. Această ignoranţă, poate aduce o nouă destinare fiinţei sale. Fiecare redestinare aduce pasului său o nouă situaţie controlată sau necontrolată, ce poate trezi dorinţe de mai înalt.
Echilibru este Creaţia însăşi. Fiind totul în mişcare, cele ce (ni) se dau acum, dacă nu se împlinesc, pot să revină după un timp relativ. Orice revenire poate aduce o bucurie sau o tristeţe, o realizare sau nerealizare. Dar cum fiecare revenire se efectuează în alt timp ca şi valoare în Univers, cele ce pot veni au ca scop echilibrul şi împlinirea. Fiecare împlinire a celor ce se doresc, se realizează în funcţie de fiecare fiinţă în parte.
Cele ce sunt necesare, dacă sunt căutate în materia reală, fizică, densă, pentru a fi împlinire omului, vin destul de repede, dar tot atât de repede acestea trec; ”Cum vin aşa se duc”, spune vorba din popor. Cei ce caută pe cele care pot veni prin această cale, ajung la o mai mică valoare a conştinţei lor ca şi fiinţe. Această situaţie creată, nu face altceva decât să atragă tot acele fiinţe care doresc să revină în această dimensiune. Cum fiecare acord muzical aduce “un pas” către o melodie, tot aşa şi cei ce au o vibraţie de joasă frecvenţă, spre trăirile doar pământene, aduc în această lume spirite tot de o mică valoare a conştiinţei.
Dacă necesităţile sunt căutate în materia subtilă, informaţional-spirituală ca spre necesara împlinire pentru om, vin mult mai încet, dar se păstrează pentru totdeauna. Toţi oamenii care caută cele ce pot veni pe aceasta cale de înălţare, ajung la o mai mare valoare a conştiinţei lor ca şi fiinţe. Iar această situaţie creată, şi chiar dorită, atrage acele fiinţe de o înaltă valoare a conştinţei de sine către o revenire a lor în dimensiunile existenţiale. Prin aceste reveniri din Lumină, fiinţa umană evoluează tot mai mult. Aşa se aduce echilibrul dorit în lumea materiei dense, prin întruparea acestor spirite de o înaltă vibraţie.
Tot dezechilibrul de acum se datorează nesăbuinţei, ignoranţei şi neînţelegerii omului, om ce nu a respectat Legea Armoniei. Dacă la baza tuturor lucrurilor ar fi stat Iubirea ca şi concept al existenţei fiinţei umane, toate cele ce se văd, ar fi avut o cu totul altă valoare pentru om.
Conceptul în sine, ca şi transfer de energii, la nivel afectiv, are o mare importanţă pentru om. Fiecare împlinire a unei iubiri dintre doi oameni de polarităţi diferite, dar şi ca structură, duce la realizarea unui echilibru al lor. Acest echilibru face să se restabilească funcţiile fiecăruia dintre aceştia, ca şi fiinţe de lumină, prin modificarea, uneori radicală, structurii lor către o viaţă, dar în mod deosebit către viaţa spirituală. Acest lucru nu este la voia întâmplării. Totul este bine stabilit de către “Marele Tot”, ce determină fiecare fiinţă să respecte cele ce îi sunt cerute spre împlinirea destinelor...
Dacă omul ar cunoaşte mai dinainte cele ce i se vor da ca şi existenţă în această dimensiune, el s-ar detaşa de cele ce nu-i sunt, în nici un fel, de trebuinţă mult mai uşor. Aceasta ar fi ca o descătuşare de cele ce-l pot lega şi care au o mare influenţă asupra destinului său ca valoare spirituală. Pentru ca această descătuşare să poate veni în pasul omului, trebuie ca el, să accepte că, pe lângă filiaţia naturală, palpabilă şi probabilă, nu poate nega Filiaţia Divină. Cel ce se apropie de acest adevăr, poate cuprinde marea bucurie a existenţei sale ca şi fiinţă pe un drum evolutiv. Evoluţia lui, a omului, nu poate cuprinde cele ce nu-i sunt date ca şi cunoaştere pentru Adevărul său. Cei ce se avântă pe alte cărări, de nedorit, au surpriza e-fectului ce s-a declanşat; apare efectul de bumerang... aşa apare suferinţa. Aceasta poate urmări omul pe parcursul vieţilor sale până îşi învaţă lecţia pentru care revine… Revenirile îi sunt necesare omului, pentru că nu-mai aşa se poate elibera de toate cele ce i s-au ataşat evolutiv; toate sunt ca o baie rece pentru a se trezi...
Dar acest lucru nu este la îndemâna oricui. Cărţile citite, realismele ştiinţifice, oricât de multe ar fi nu conduc implicit la Cunoaştere şi aflarea Adevărului. Realismele ştiinţifice au valoare în definirea fenomenologiilor şi mecanismelor vieţii, dar care este oare mecanismul care guvernează interpretarea simţirilor? Multe dintre cele ce sunt făcute de om pot fi judecate prin analogie între acesta şi realizările sale... Şi de multe ori se găsesc răspunsuri... Din aproape în aproape, s-a ajuns la analogia creier-computer, care este bună până la un punct, dar la fel de bună şi pentru a pune “întrebările de graţie”: Computerul rulează un program creat de om, deci cunoscut; programul ce rulează în creier, văzut ca şi computer, de cine este creat şi de cine este cunoscut?
De foarte multe ori, oamenii confundă iubirea cu dragostea, manifestată prin mângâierea sau îmbrăţişarea trupului, prin trăirile împământenite, prin relaţia de tip sexual.
Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, cuprinde un înţeles mai amplu, care poate fi cunoscut în mod deosebit prin trăire şi simţire.
Fiecare fiinţă umană îşi are valoarea sa bine definită pe această planetă, indiferent de rasă, sex, fizionomia trupului sau religie. Această valoare trebuie cunoscută de către fiecare om şi împărtăşita chiar, dându-i-se sensul adevărat, pentru a se putea păstra armonia în Univers. Pentru aceasta, el, omul, trebuie să-şi manifeste dorinţa de cunoaştere, şi prin aceasta să cerceteze fiecare trăire şi simţire a aproapelui său.
A fi o fiinţă spirituală, “vie”, înseamnă a fi în armonie permanentă cu Universul şi în acord cu Legile Supreme, universale, iar a fi o fiinţă nespirituală, “nevie”, înseamnă a fi în dizarmonie cu Universul şi în dezacord quasi-total cu aceste Legi, acceptând întunericul ca formă de existenţă. Cum există liberul arbitru, fiecare om îşi poate alege calea existenţei sale prin timp şi spaţiu.
Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, este singura în măsură să modifice radical comportamentul omului, schimbându-i chiar destinul, eliberându-l de greutăţile auto-moştenite. Prin această eliberare a sa, omul poate cunoaşte, poate înţelege, cu adevărat ce înseamnă a iubi. Valoarea conştiinţei sale crescând, îl ajută să privească spre aproapele său cu un gând de binecuvântare, preţuindu-l.
Prin această preţuire a aproapelui, fiinţa umană spiritualizată respectă statutul de fiinţă a fiecărui confrate, aşa cum îl respectă pentru sine, acceptându-l, ajutându-l chiar să se înalţe prin cunoaşterea pe care i-o poate da. Cunoaşterea ajută omul în a-şi manifesta iubirea. Iubirea dă nou sens vieţii fiinţei care a ajuns la o anumită cunoaştere, de o valoare precisă.
Valoarea venită către cuprinsul omului îl înalţă, făcând ca tot ceea este în preajma lui să se schimbe prin simpla sa prezenţă, manifestată prin iubire.
Această manifestare a iubirii poate redirecţiona destine în paşii acelora care pot să accepte adevărul venit prin cei de lângă ei. Iubirea dă un nou sens vieţii fiinţei umane. Pentru aceasta trebuie să se accepte ideea că omul prin însăşi existenţa sa este cale către adevăr prin ceea ce i s-a dat prin binecuvântarea Creaţiei.
Iubirea poate cuprinde adevărul fiecărui om, dacă omul îşi poate manifesta iubirea. Manifestarea iubirii poate fi înţeleasă de fiecare om, dacă omul acceptă iubirea ca valoare absolută. Necuprinsul iubirii aduce infinită bucurie fiinţei; prin retrăire, aceasta ştie să şi-o manifeste.
Fiecare manifestare a unei trăiri, dacă poate fi preţuită, se poate spune că omul şi-a învăţat lecţia pentru care se află acum şi aici...
Materia densă, fizică, acceptă fiinţa spirituală, dacă ea, fiinţa, respectă valoarea trăirii prin conflict. Această trăire aduce o schimbare fiinţei dacă ea se împacă cu cele ce sunt venite în pasul ei. Acceptarea tuturor situaţiilor venite schimbă destinul fiinţei şi conflictul dispare. Aşa se ajunge la armonia mult dorită de către toţi oamenii...
De cele mai multe ori, din cauze şi datorită decăderii în materialism, omul, ca şi combinaţie între fiinţă fizică şi spirituală, coboară vertiginos către întuneric. Uitând vorbe vechi, tinzând spre ceea ce nu îi este menit, ajunge să se muleze pe vibraţii de joasă frecvenţă, vibraţiile întunericului, căutând, cu asiduitate, prin cotloane întunecate şi murdare, aşa-zise valori ale materiei dense. Cu atât mai mult cu cât niciodată nu pot fi evitaţi “prietenii” ce aruncă valurile gândurilor de aceeşi tipologie vibraţională, întunecată: invidie, efectul frustrărilor, slăbiciuni, comportamente ascunse, răutate, ură, laudă deşartă etc. Iar la momentul bilanţului, când împlinirile şi neîmplinirile sunt contabilizate, omul realizează că ambiţiile deşarte şi, mai totdeauna, mândria, de cele mai multe ori prostească, l-au făcut să refuze calea ce îi era dată spre împlinire deplină. Sau, mai rău, că deşi avea impresia că slujeşte adevărul, dreptatea şi drumul spre lumină, era arma ascunsă a călăilor cu mâini curate, a hoţilor de destine şi a mistificatorilor de imagine. De câte ori nu apar regretele şi stările de suflet încărcat, abia când efectele produse de “ordonanţele de urgenţă”, deşi anulate prin nelegiferare, nu mai pot fi reparate nici măcar pe planul moral? Legile ce guvernează conştinţa, spiritul, nu au echivalent în planul realului, şi nici măcar contabilizarea acestora nu se poate face cu instrumentele scalelor liniare...
Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce acceptă el, ca fiinţă spirituală, vie, sau fiinţă nespirituală, nevie. Sau prin ceea ce este făcut să accepte, trecând din starea vie în cea pseudo-vie. O cale ce multora li s-ar părea imposibilă şi de domeniul fantasticului, o cale ce este trăită dar nerecunoscută de prea mulţi. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că iubirii îi trebuie acte, crezându-se că spiritul şi trăirile sale pot să fie puse în jug. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...
Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce alege omul, ca fiinţă fizică, îndepărtată prin propria-i vrere, de ceea ce este veşnic viu în el, făcându-se el, singurul, sau primul şi cel mai mare vinovat de toate cele ce, mai devreme sau mai târziu, vin, ca suferinţe, cele care vin pentru a-i arăta măsura complacerii în ideea de stăpân al unei vieţi pe care nu şi-a dat-o el, nu şi-a creat-o el, nu şi-a primit-o ca plată ori ca răsplată a u-nor evidente materiale fapte. Tocmai că ea a existat în el înainte de a se putea el manifesta, omul uită şi-i refuză dreptul de a se manifesta ea în viaţa lui. Şi mai vin suferinţele pentru a-i arăta paguba ce şi-a făcut-o, crezând că el ştie ce sufletul cere, şi şi-a dat din plin peste plin, refuzând a trăi în comuniune cu el, refuzându-şi dreptul de a fi om, pentru a se şti pe placul legilor unei lumi cuprinsă cu totul de o suferinţă ce dă apă la moară frustrărilor de tot felul. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că vieţii îi trebuie o casă, crezându-se că viaţa poate fi legată în lesă. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...
S-au scris şi se tot scriu multe. Şi tot la fel de multe sunt rostite de cei care ştiu sau nu ştiu, care au trăit sau doar îşi imaginează ceea ce înseamnă trecerea, devenirea, redevenirea, revenirea... Ce ştiu, ce am trăit, ce am simţit eu, s-ar putea, cineva, cândva, să vorbească...
Eu, despre toate acestea, las gândurile aşternute în versurile acestei cărţi să ducă discuţia mai departe.

Poveste în Ajun

Vine Crăciunul... Oamenii vorbesc
Că trece anul şi va fi mai bine...
Uitasem însă... Însă-mi amintesc,
Şi stau de vorbă iar, doar eu mine...

Era mai ieri... aveam şi eu Crăciun,
Ne adunam, pe seară, toţi acasă,
Şi ne uram să fie un an bun
Şi să ne fie viaţa mai frumoasă...

Trecut-au anii, totul e-n trecut,
Mă uit din când în depărtare,
Şi parcă cerul e contrafăcut
Şi soarele-ntre spini parcă răsare...

Aflam urări... Acum e greu s-ascult
Cum alţii văd trecutu-mi prin poveste,
Şi cum îşi spun că e deja prea mult,
Şi nimeni nu mai poate să conteste.

Mă uit spre uşă şi mă-ntreb şi eu,
Ce-ar fi dacă ar fi ca altadată...
Mă-ntreb pe mine şi pe Dumnezeu
Mai pot trăi ca oamenii vreodată?

E mult prea frig... Dar am, aşa, un gând
Să o mai las din când în când deschisă,
Că poate câte-un om, pe drum trecând,
Se va-ntreba de ce nu stă închisă.

Nu vine nimeni... Ziua de Crăciun
O voi trăi din nou uitat de lume,
Voi încerca cenuşa-mi să-mi adun
Şi urna-i s-o botez cu al meu nume!

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Nuntă în zăpezi

Iubita mea, priveşte pe fereastră,
E totul alb, un alb etern şi pur,
Visam de mult că şi la nunta noastră
Avea-vom doar zăpadă împrejur.

Paradoxal, cum mulţi nu vor sa creadă,
Vom arăta că cerul e senin,
În ochii tăi deja pot toţi să vadă,
Un semn de cruce şi-un pahar de vin.

Te mai ascunzi prin gânduri câteodată
Şi poate chiar mai cauţi un răspuns,
Că nu mai poţi întoarce, dintr-odată,
Ceea ce ştii că nu e de ascuns.

Iubita mea, priveşte pe fereastră,
E totul alb, etern, sublim şi pur,
În cer deja spun toţi de nunta noastră,
Şi toţi o văd ca fiind de bun augur.

Dinspre departe vin înspre aproape
Şi cei mai răi dar mai ales cei buni,
Trecând de munţi pun poduri peste ape,
Şi-n drumul lor ne împletesc cununi.

Priveşte răsăritul, dimineaţa,
Ai să-nţelegi destinul ce ni-i dat,
Chiar dacă uneori te-ascunde ceaţa,
Ce va urma, în Cer s-a şi-ntâmplat.

Şi n-ai motiv să îţi mai fie frică...
Eu plec din lumea mea că e prea mică...

vineri, 18 decembrie 2009

Chemare spre poruncă

Haide, vino şi dă-mi mâna,
chiar dacă sunt trist,
Mă simt vinovat de toate,
nu pot să insist,
Cu un gând al tău poţi iarăşi
să redai speranţă
Celui ce se zbate-n lanţuri
pentru cutezanţă.

Haide, vino şi dezleagă
nodul gordian,
Nu lăsa să simţi că vântul
iar e uragan,
Parapetul nopţii lasă
umbre ireale,
Ce lovesc din întuneric
cu urmări fatale.

Haide, vino, dă poruncă,
omului ce sunt,
Să refacă din cenuşă
zborul ce s-a frânt!

Haide, vino şi dă-mi mâna,
cu un zâmbet cald,
Să păşim prin viaţa asta
fără nici un fald!
Cu privirea ta striveşte
ura ce persistă,
Fii o lacrimă de soare,
niciodată tristă.

Haide, vino şi dezleagă,
azi, acest mister,
Ce mă ţine parcă-n transă,
fără să mai sper!
Cu un gând plin de înalturi,
plin doar de lumină,
Pune-ţi semnul pe trecutu-mi
şi pe a mea vină.

Haide, vino, dă poruncă,
omului ce sunt,
Să arate că-i puternic,
zborul nu l-a-nfrânt!

Izbăvitorul nins

Ninge mereu, zăpada se aşează,
Mi-aduc aminte iarna ce-a trecut...
Te simt şi ştiu că sufletu-ţi vegheză
Să uit că tot ce-a fost prea m-a durut.

Vibrezi cu mine şi vibrezi în mine,
Te simt, mă simţi şi îţi doreşti mai mult,
Eu ştiu ce-a fost, tu ştii că va fi bine,
Ideile-mi prin tine le ascult!

Şi ninge, ninge, şi zăpada-i mare,
Aştept să-mi vii, în prag să te găsesc,
Îmi eşti destin şi nu doar întâmplare,
Şi pavăza sub care mă-mplinesc.

Te chem la mine, şi mă simt cu tine,
Eşti tot ce vreau şi sunt ceea ce sunt,
Eu ştiu ce-a fost, tu ştii că va fi bine,
Eu gândul ce îl ai îl fac cuvânt.

E iarnă dar şi ninge peste lume,
Se conturează-acum al vieţii ţel,
Ce va urma avea-va şi un nume,
Izbăvitor consens şi port-drapel.

joi, 17 decembrie 2009

Acolo, aici

Astăzi stau purtat de gânduri,
şi privesc înspre apus,
Nu-nţeleg de ce zăpada
peste drumuri s-a depus,
Orişice îmi fac de lucru,
te aud... ştiu că mă chemi...
Sunt mereu pe lângă tine,
n-ai de ce să te mai temi...

Ceasul vieţii se aude,
bate-ncet şi tot mai rar,
Tot mai greu se trece timpul...
hai să n-avem calendar...
Sunt aici... tu eşti acolo...
totuşi suntem la un pas,
Chiar dacă e lungă ziua...
Doar o zi a mai rămas...

Obsedantele secunde
se dilată tot mai mult,
Vântul nopţii se aude,
la fereastră îl ascult,
Flori de gheaţă mi se-agaţă
şi de gând şi de cuvânt,
Te aud venind spre mine,
plec spre tine cu avânt.

Peste câmpuri înălbite
zarea bate-n purpuriu,
Mi se-arată-n ceruri drumul,
adevărul vieţii-l ştiu,
Sunt aici... tu eşti acolo..
drumu-i greu dar nu e lung...
Chiar de vezi că iar vin norii,
pot de-acum eu să-i alung!

Mâine ştiu că o să treacă,
mâine ştiu că e o zi
Ce predestina-va viaţa
pentru toate ce vor fi...

miercuri, 16 decembrie 2009

Străjuind destinul

Se-arată vremuri noi şi noi hotare
Cu semnul împlinirii-n viitor,
Şi dacă totul pare o-ntâmplare,
Nimic nu va mai fi întâmplător.

Eşti pavăză de foc zămislitoare,
Săgetatoare, ţintele zdrobind,
Şi totodată lacrimă de soare
Pentru un biet bătrân întinerind.

Rememorate clipe de trăire
Sunt timp al viitorului prezent,
Oprit din trecerea-i spre nemurire
Şi pus de-acum pe viaţă ca accent.

Un adevăr se naşte şi nu moare
Şi nu mai poate fi întârziat,
Pâraiele se-ntorc către izvoare?
Destinul are drum de mult trasat...

Când marile hotare netrecute,
Mă vor strivit şi n-am să pot vorbi,
Vei şti c-am stat la poartă-ţi, pe tăcute,
Privindu-te mereu în zori de zi.

Voi fi străjer la marea-ţi împlinire
A drumului ce dat ni-i de făcut,
Deşi mă simt acum o amintire
Ce parcă ţi-o doreşti un vechi trecut.

Rămân mereu să-nving, să reuşesc,
Să-ţi spun mereu, în zori, că te iubesc.

marți, 15 decembrie 2009

Inevitabil, revenirea

Cristinei Cănălaş
Roata vieţii se-nvârteşte,
e roată de foc,
Ieri mă îndreptam spre moarte,
azi doar spre noroc,
Întâmplări de Cer ursite
viaţa mi-au schimbat,
Ieri era-n furtună cerul,
azi e-nseninat.

Obosit de-atâta luptă
mă simţeam învins,
Ieri stingeam focul în vatră,
azi e reaprins,
O coroană înspinată
mi-era dar de preţ,
Ieri scriam fără-nţelesuri,
astăzi scriu citeţ.

Drumuri vechi şi desfundate
căutam mereu,
Ieri mergea pe drum o umbră,
azi merg iarăşi eu,
Oamenii priveau prin mine
şi mă tot uitau,
Ieri cerşeam un “Bună ziua”,
azi târcoale-mi dau.

Roata vieţii se-nvârteşte,
şi e chiar de foc,
Ieri n-aveam nici o speranţă,
azi le ţin pe stoc,
Mă vindeam la second-hand-uri,
preţul era mic,
Ieri eram dat la reduceri,
azi preţuri ridic.

Am un înger ce îmi poartă
paşii spre noroc,
Şi-mi va fi pe toată viaţa
pavăză de foc.

luni, 14 decembrie 2009

Gândul pragului de iarnă

Iarna a pătruns în toate,
Cerul nopţii-i pustiit,
Mă oblig să cred că poate
Sufletul mi-e-nzăpezit.

Zorii zilei mă aruncă
Peste marile genuni,
Vieţi-i dau mereu poruncă,
Să renunţe la minuni.

Îmi privesc umbra-n lumină,
Caut gândul ce-l aveam,
Caut vremuri ce-or să vină,
Timpuri noi îmi bat la geam.

"Eşti prea jos...prea jos în toate!",
Vreau să uit şi asta-mi spun,
"Urcă, hai! Dar hai! Se poate!",
Gândurile mă supun.

Ninge, ninge şi e iarnă,
Simt un gând prevestitor,
Norii s-au pornit să cearnă
Albul pur, înnoitor.

Contraziceri nu-mi dau pace,
Vreau să plec,vreau să rămân,
Mă opun dar n-am ce face,
Rob mă ştiu... Mă simt stăpân.

O chemare simt într-una,
Simt că sunt oprit să plec,
Tot aud... "Pe totdeauna!",
"Iar mă mint!"... "Clipele trec!"...

O-ntrebare mă tot paşte:
Oare îngerii-mi vorbesc?
Omul poate recunoaşte
Că şi spinii înfloresc?

Flori de ger şi primăvară
Se-mpletesc cu semn de vis,
Norii pier... Chiar astă seară
Trec un prag ce-mi e promis.

Peste toate iarna vine,
Eu nu cred şi nu-nţeleg,
Ceva simt că-mi aparţine,
Tai nodul sau îl dezleg?

Valul definitor

Întrebarea-i obsesivă
când nu are un răspuns,
Chiar răspunsul e-ntrebare
şi-are sens întrepătruns,
Universuri paralele
definesc un univers,
Avem drumul fără piedici,
tot trecutul ne-a fost şters.

Obsesiv ne e răspunsul
când răspunde la-ntrebări,
Iar răspunsul e-ntrebare
izvorâtă din chemări,
Pe pământ avem destinul
de-a redefini înaltul,
Întrebarea-i şi răspunsul
când sunt eu şi nu e altul...

A vorbi fără-ncetare
lasă loc pentru tăceri,
Însă din tăcere, vorba
dă contur zilei de ieri.
Peste înţelesul nopţii
visele trec în real,
Eu mai spun printre cuvinte
că sunt val iar tu-mi eşti mal.

Valul mişcă orice apă
înspumându-se pe mal,
Malul valuri domoleşte
ireal şi ideal,
Pe deasupra de hotare
întrebări îţi pui şi-mi pun,
Obsesivă-ţi e tăcerea
când schimbarea-i în ajun...

Valul însă val rămâne,
se opreşte doar în mal,
Totu-i scris şi-aşa rămâne...
Hai să-l trecem în real.

duminică, 13 decembrie 2009

Întâia zi

A venit ziua dintâi,
Însemnată-n calendare,
Când te-apropii să rămâi
Pasul peste trei hotare.

Ai destinul dat să fie
Rostuit de-al zilei frig,
Printr-un vers din poezie,
Eu te caut şi te strig.

Din poveste şi urmări,
Din trecuturi istovite,
Facem drum printre cărări
Fără frică de ispite.

Azi e azi şi azi într-una,
Zilele ne sunt hotar,
Date ni-s pe totdeauna
Trei zile din calendar.

A venit ziua dintâi
Ziua cea adevărată,
Am venit ca să-mi rămâi
Întâmplare întâmplată.

vineri, 11 decembrie 2009

Cereri peste suferinţa

Ionelei, pentru acum şi mai târziu
Suferinţa mea n-o iei în seamă
Până când vei suferi şi tu,
Şi de umbra ta îţi va fi teamă,
Şi-ntr-o zi vei spune vieţii: nu!

Vorbe vechi sunt transformate-n fapte,
Adevărul l-ai uitat de tot,
Astăzi e rostit mereu în şoapte,
Şi-mi e greu şi simt că nu mai pot.

Mi se cere tot mai mult tăcerea,
Ca să fii robită şi mai mult,
Să nu vezi că răspândeşti durerea,
Şi-un îndemn demonic şi incult.

Pas cu pas se-ntunecă privirea,
Între timp eu urc şi tu cobori,
Ura nu-i totuna cu iubirea,
Nu e drept pe nimeni să omori.

Va fi timpul plăţii inversate,
Din câştig în pierderi ai să dai,
Regreta-vei noima de păcate,
Viaţa e un iad... Nu e un rai.

Suferinţa mea vei înţelege
Şi-ai să plângi şi n-ai să te opreşti,
Judecând pe-a lacrimilor lege,
Vei trăi să poţi să te căieşti.

joi, 10 decembrie 2009

Secundo tempo

Unde vrei să fugi, iubito?
Viaţa are unic mers,
Dă-mi-te... şi mă priveşte...
Noi suntem un Univers.
După ieri urmează mâine...
Pentru noi există azi,
Mă ridică înspre tine,
nu te las în gol să cazi.

Viaţa-i viaţă! Nu te-ascunde,
suntem paşi spre infinit,
Punem punct şi de la capăt...
Caruselul e pornit...
Peste timpuri viitoare,
peste fapte din trecut,
Ni-s deschise porţi spre ceruri...
Azi e totul absolut.

Ochii tăi îmi simt privirea,
gândul ştii că-mi e deschis,
Fugi de mine înspre mine
şi mă duci în paradis,
Tu eşti sabia ce taie
tot ce trebuie tăiat,
Şi-mi dai aripi şi putere
de-a fi om adevărat.

Lângă tine nu-mi e frică,
pentru tine pot să zbor,
Lângă mine eşti tu iarăşi
un însemn izbăvitor,
Conştient m-arunc în haos,
aş vrea morţii să mă vând,
Ceva simt că mă opreşte
când mi-apari în vis plângând.

Dă-mi-te... Ia-mă în tine,
trecem amândoi un prag,
Îmi eşti adevărul vieţii,
îmi eşti omul cel mai drag,
Timpul pentru alţii trece,
pentru noi tu l-ai oprit,
Astăzi le-mplinim pe toate,
aşa-i dat, aşa-i sortit.

Du-mă iar spre veşnicie
prin cel ce va fi născut,
Pune semnul biruinţei
peste umbra-mi din trecut,
Astăzi m-ai intors din moarte
şi mă simt nemuritor,
Face-voi să se-nţeleagă
că de astăzi uit să mor.

Printre gânduri, vorbe spuse,
adevăruri se rostesc,
Tu-mi redai prin părţi înaltul
ce-am pornit să-l cuceresc,
Caut iarăşi sus pe creste,
şi te văd... Ştiu că mă chemi,
Mi te dai spre nemurire,
n-ai de ce să te mai temi.

miercuri, 9 decembrie 2009

Definiri spre viitor

Într-o zi, în plină vară,
mi te-ai dat să-mi fii pe veci,
Când rostit-ai legământul
ai ştiut că n-ai să pleci,
Astăzi rătăceşti prin haos
şi te minţi c-ar fi real,
Însă, hai, adu-ţi aminte,
orice fals e ideal.

Valu-i val, are putere...
Însă valurile pier,
Malul, chiar lovit când este,
tot stă vieţii ca străjer,
Ţi-a fost dată o furtună,
mi-a fost dat un uragan,
Însă totul se sfârşeste
în acest sfârşit de an.

Doar priveşte către ceruri
şi-ai să vezi al nostru drum,
Este drumul spre Lumină
deşi tu îl negi acum.
Orişiunde îţi fug paşii,
drumul ăsta-l ai de mers,
Numai umăr lângă umăr
vom păşi spre Univers.

Cei ce ieri, din întuneric,
deznădejdea ne-au adus,
Se vor prăbuşi în haos,
vremea lor a şi apus,
Dumnezeu, face dreptatea,
răsplăteşte, e ştiut,
Şi pe cei cu fapte bune
şi pe cei ce s-au vândut.

Mulţi aşa vor înţelege
că sunt mal nepieritor,
Că renasc şi din cenuşă,
şi-s mereu învingător,
N-au cum să ne mai lovească,
ţinta lor nu vom mai fi,
Avem dreptul de-a fi oameni,
avem dreptul de-a trăi.

Ce e scris real devine,
nu mai poate fi schimbat,
Reveni-vei, tu icoană,
eu voi reveni curat,
Azi ţi-e teamă, simţi în suflet,
că ce spun se va-mplini,
Doar un pas ne mai desparte...
Vinovaţii vor plăti!