Omul reprezintă un întreg complex, cu multiple faţete, faţete manifestabile prin ceea ce se numesc, în planul acestei lumi, valori. Şi, ca orice valoare, aceasta poate fi mică sau mare, poate fi pozitivă sau negativă, sau vizibilă, mai puţin vizibilă, invizibilă... Aprecierea depinde doar de modul de percepţie şi raportare...
Tocmai din aceste modalităţi, omul se detaşează uneori de anumite valori ale sale, ignorându-le. Această ignoranţă, poate aduce o nouă destinare fiinţei sale. Fiecare redestinare aduce pasului său o nouă situaţie controlată sau necontrolată, ce poate trezi dorinţe de mai înalt.
Echilibru este Creaţia însăşi. Fiind totul în mişcare, cele ce (ni) se dau acum, dacă nu se împlinesc, pot să revină după un timp relativ. Orice revenire poate aduce o bucurie sau o tristeţe, o realizare sau nerealizare. Dar cum fiecare revenire se efectuează în alt timp ca şi valoare în Univers, cele ce pot veni au ca scop echilibrul şi împlinirea. Fiecare împlinire a celor ce se doresc, se realizează în funcţie de fiecare fiinţă în parte.
Cele ce sunt necesare, dacă sunt căutate în materia reală, fizică, densă, pentru a fi împlinire omului, vin destul de repede, dar tot atât de repede acestea trec; ”Cum vin aşa se duc”, spune vorba din popor. Cei ce caută pe cele care pot veni prin această cale, ajung la o mai mică valoare a conştinţei lor ca şi fiinţe. Această situaţie creată, nu face altceva decât să atragă tot acele fiinţe care doresc să revină în această dimensiune. Cum fiecare acord muzical aduce “un pas” către o melodie, tot aşa şi cei ce au o vibraţie de joasă frecvenţă, spre trăirile doar pământene, aduc în această lume spirite tot de o mică valoare a conştiinţei.
Dacă necesităţile sunt căutate în materia subtilă, informaţional-spirituală ca spre necesara împlinire pentru om, vin mult mai încet, dar se păstrează pentru totdeauna. Toţi oamenii care caută cele ce pot veni pe aceasta cale de înălţare, ajung la o mai mare valoare a conştiinţei lor ca şi fiinţe. Iar această situaţie creată, şi chiar dorită, atrage acele fiinţe de o înaltă valoare a conştinţei de sine către o revenire a lor în dimensiunile existenţiale. Prin aceste reveniri din Lumină, fiinţa umană evoluează tot mai mult. Aşa se aduce echilibrul dorit în lumea materiei dense, prin întruparea acestor spirite de o înaltă vibraţie.
Tot dezechilibrul de acum se datorează nesăbuinţei, ignoranţei şi neînţelegerii omului, om ce nu a respectat Legea Armoniei. Dacă la baza tuturor lucrurilor ar fi stat Iubirea ca şi concept al existenţei fiinţei umane, toate cele ce se văd, ar fi avut o cu totul altă valoare pentru om.
Conceptul în sine, ca şi transfer de energii, la nivel afectiv, are o mare importanţă pentru om. Fiecare împlinire a unei iubiri dintre doi oameni de polarităţi diferite, dar şi ca structură, duce la realizarea unui echilibru al lor. Acest echilibru face să se restabilească funcţiile fiecăruia dintre aceştia, ca şi fiinţe de lumină, prin modificarea, uneori radicală, structurii lor către o viaţă, dar în mod deosebit către viaţa spirituală. Acest lucru nu este la voia întâmplării. Totul este bine stabilit de către “Marele Tot”, ce determină fiecare fiinţă să respecte cele ce îi sunt cerute spre împlinirea destinelor...
Dacă omul ar cunoaşte mai dinainte cele ce i se vor da ca şi existenţă în această dimensiune, el s-ar detaşa de cele ce nu-i sunt, în nici un fel, de trebuinţă mult mai uşor. Aceasta ar fi ca o descătuşare de cele ce-l pot lega şi care au o mare influenţă asupra destinului său ca valoare spirituală. Pentru ca această descătuşare să poate veni în pasul omului, trebuie ca el, să accepte că, pe lângă filiaţia naturală, palpabilă şi probabilă, nu poate nega Filiaţia Divină. Cel ce se apropie de acest adevăr, poate cuprinde marea bucurie a existenţei sale ca şi fiinţă pe un drum evolutiv. Evoluţia lui, a omului, nu poate cuprinde cele ce nu-i sunt date ca şi cunoaştere pentru Adevărul său. Cei ce se avântă pe alte cărări, de nedorit, au surpriza e-fectului ce s-a declanşat; apare efectul de bumerang... aşa apare suferinţa. Aceasta poate urmări omul pe parcursul vieţilor sale până îşi învaţă lecţia pentru care revine… Revenirile îi sunt necesare omului, pentru că nu-mai aşa se poate elibera de toate cele ce i s-au ataşat evolutiv; toate sunt ca o baie rece pentru a se trezi...
Dar acest lucru nu este la îndemâna oricui. Cărţile citite, realismele ştiinţifice, oricât de multe ar fi nu conduc implicit la Cunoaştere şi aflarea Adevărului. Realismele ştiinţifice au valoare în definirea fenomenologiilor şi mecanismelor vieţii, dar care este oare mecanismul care guvernează interpretarea simţirilor? Multe dintre cele ce sunt făcute de om pot fi judecate prin analogie între acesta şi realizările sale... Şi de multe ori se găsesc răspunsuri... Din aproape în aproape, s-a ajuns la analogia creier-computer, care este bună până la un punct, dar la fel de bună şi pentru a pune “întrebările de graţie”: Computerul rulează un program creat de om, deci cunoscut; programul ce rulează în creier, văzut ca şi computer, de cine este creat şi de cine este cunoscut?
De foarte multe ori, oamenii confundă iubirea cu dragostea, manifestată prin mângâierea sau îmbrăţişarea trupului, prin trăirile împământenite, prin relaţia de tip sexual.
Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, cuprinde un înţeles mai amplu, care poate fi cunoscut în mod deosebit prin trăire şi simţire.
Fiecare fiinţă umană îşi are valoarea sa bine definită pe această planetă, indiferent de rasă, sex, fizionomia trupului sau religie. Această valoare trebuie cunoscută de către fiecare om şi împărtăşita chiar, dându-i-se sensul adevărat, pentru a se putea păstra armonia în Univers. Pentru aceasta, el, omul, trebuie să-şi manifeste dorinţa de cunoaştere, şi prin aceasta să cerceteze fiecare trăire şi simţire a aproapelui său.
A fi o fiinţă spirituală, “vie”, înseamnă a fi în armonie permanentă cu Universul şi în acord cu Legile Supreme, universale, iar a fi o fiinţă nespirituală, “nevie”, înseamnă a fi în dizarmonie cu Universul şi în dezacord quasi-total cu aceste Legi, acceptând întunericul ca formă de existenţă. Cum există liberul arbitru, fiecare om îşi poate alege calea existenţei sale prin timp şi spaţiu.
Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, este singura în măsură să modifice radical comportamentul omului, schimbându-i chiar destinul, eliberându-l de greutăţile auto-moştenite. Prin această eliberare a sa, omul poate cunoaşte, poate înţelege, cu adevărat ce înseamnă a iubi. Valoarea conştiinţei sale crescând, îl ajută să privească spre aproapele său cu un gând de binecuvântare, preţuindu-l.
Prin această preţuire a aproapelui, fiinţa umană spiritualizată respectă statutul de fiinţă a fiecărui confrate, aşa cum îl respectă pentru sine, acceptându-l, ajutându-l chiar să se înalţe prin cunoaşterea pe care i-o poate da.
Cunoaşterea ajută omul în a-şi manifesta iubirea. Iubirea dă nou sens vieţii fiinţei care a ajuns la o anumită cunoaştere, de o valoare precisă.
Valoarea venită către cuprinsul omului îl înalţă, făcând ca tot ceea este în preajma lui să se schimbe prin simpla sa prezenţă, manifestată prin iubire.
Această manifestare a iubirii poate redirecţiona destine în paşii acelora care pot să accepte adevărul venit prin cei de lângă ei. Iubirea dă un nou sens vieţii fiinţei umane. Pentru aceasta trebuie să se accepte ideea că omul prin însăşi existenţa sa este cale către adevăr prin ceea ce i s-a dat prin binecuvântarea Creaţiei.
Iubirea poate cuprinde adevărul fiecărui om, dacă omul îşi poate manifesta iubirea. Manifestarea iubirii poate fi înţeleasă de fiecare om, dacă omul acceptă iubirea ca valoare absolută. Necuprinsul iubirii aduce infinită bucurie fiinţei; prin retrăire, aceasta ştie să şi-o manifeste.
Fiecare manifestare a unei trăiri, dacă poate fi preţuită, se poate spune că omul şi-a învăţat lecţia pentru care se află acum şi aici...
Materia densă, fizică, acceptă fiinţa spirituală, dacă ea, fiinţa, respectă valoarea trăirii prin conflict. Această trăire aduce o schimbare fiinţei dacă ea se împacă cu cele ce sunt venite în pasul ei. Acceptarea tuturor situaţiilor venite schimbă destinul fiinţei şi conflictul dispare. Aşa se ajunge la armonia mult dorită de către toţi oamenii...
De cele mai multe ori, din cauze şi datorită decăderii în materialism, omul, ca şi combinaţie între fiinţă fizică şi spirituală, coboară vertiginos către întuneric. Uitând vorbe vechi, tinzând spre ceea ce nu îi este menit, ajunge să se muleze pe vibraţii de joasă frecvenţă, vibraţiile întunericului, căutând, cu asiduitate, prin cotloane întunecate şi murdare, aşa-zise valori ale materiei dense. Cu atât mai mult cu cât niciodată nu pot fi evitaţi “prietenii” ce aruncă valurile gândurilor de aceeşi tipologie vibraţională, întunecată: invidie, efectul frustrărilor, slăbiciuni, comportamente ascunse, răutate, ură, laudă deşartă etc. Iar la momentul bilanţului, când împlinirile şi neîmplinirile sunt contabilizate, omul realizează că ambiţiile deşarte şi, mai totdeauna, mândria, de cele mai multe ori prostească, l-au făcut să refuze calea ce îi era dată spre împlinire deplină. Sau, mai rău, că deşi avea impresia că slujeşte adevărul, dreptatea şi drumul spre lumină, era arma ascunsă a călăilor cu mâini curate, a hoţilor de destine şi a mistificatorilor de imagine. De câte ori nu apar regretele şi stările de suflet încărcat, abia când efectele produse de “ordonanţele de urgenţă”, deşi anulate prin nelegiferare, nu mai pot fi reparate nici măcar pe planul moral? Legile ce guvernează conştinţa, spiritul, nu au echivalent în planul realului, şi nici măcar contabilizarea acestora nu se poate face cu instrumentele scalelor liniare...
Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce acceptă el, ca fiinţă spirituală, vie, sau fiinţă nespirituală, nevie. Sau prin ceea ce este făcut să accepte, trecând din starea vie în cea pseudo-vie. O cale ce multora li s-ar părea imposibilă şi de domeniul fantasticului, o cale ce este trăită dar nerecunoscută de prea mulţi. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că iubirii îi trebuie acte, crezându-se că spiritul şi trăirile sale pot să fie puse în jug. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...
Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce alege omul, ca fiinţă fizică, îndepărtată prin propria-i vrere, de ceea ce este veşnic viu în el, făcându-se el, singurul, sau primul şi cel mai mare vinovat de toate cele ce, mai devreme sau mai târziu, vin, ca suferinţe, cele care vin pentru a-i arăta măsura complacerii în ideea de stăpân al unei vieţi pe care nu şi-a dat-o el, nu şi-a creat-o el, nu şi-a primit-o ca plată ori ca răsplată a u-nor evidente materiale fapte. Tocmai că ea a existat în el înainte de a se putea el manifesta, omul uită şi-i refuză dreptul de a se manifesta ea în viaţa lui. Şi mai vin suferinţele pentru a-i arăta paguba ce şi-a făcut-o, crezând că el ştie ce sufletul cere, şi şi-a dat din plin peste plin, refuzând a trăi în comuniune cu el, refuzându-şi dreptul de a fi om, pentru a se şti pe placul legilor unei lumi cuprinsă cu totul de o suferinţă ce dă apă la moară frustrărilor de tot felul. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că vieţii îi trebuie o casă, crezându-se că viaţa poate fi legată în lesă. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...
S-au scris şi se tot scriu multe. Şi tot la fel de multe sunt rostite de cei care ştiu sau nu ştiu, care au trăit sau doar îşi imaginează ceea ce înseamnă trecerea, devenirea, redevenirea, revenirea... Ce ştiu, ce am trăit, ce am simţit eu, s-ar putea, cineva, cândva, să vorbească...
Eu, despre toate acestea, las gândurile aşternute în versurile acestei cărţi să ducă discuţia mai departe.
