În seara ultimă din vis
Ţi-am spus ce n-am avut curaj,
Şi gîndul nostru a închis
O poartă-a vechiului miraj.
Iar timpul parcă-a vămuit
Urmarea visurilor noastre...
Visasem noi c-am împlinit
Tăria zărilor albastre?
Aveam clădit din temelii
Castelul nostru de temei,
Ce ne-apăra de vijelii
Şi de blestemul dinspre zei.
Apoi, al vieţii surogat
S-a arătat cu tot ce ştie,
Pîn’ ce-am greşit cu-adevărat
Şi ne-a strivit în temelie.
Ne îndreptăm spre necuprins
Cu ochii vineţii de lacrimi
Şi gîndul care s-a incins
E plin de şoapte şi de patimi...
Să mă aştepţi într-un An Nou
Cu veşti frumoase din trecut,
Veni-voi, poate, eu cadou
Să-ţi spun de ce-s necunoscut.
Trecutul să-l uităm prin gînd,
Cele ce-n fapte-au fost induse,
Iubindu-ne, să dăm iertând
O palmă morţii presupuse.
Acum cînd mai avem puţin
Din tot ce cîndva am avut,
Putem reface, clandestin,
Ultima oră-ntr-un minut.
Mamă, un copil pierdut de tine,
Pe care nu-l mai ştii, şi nu te ştie,
Plânge, c-a lui mamă nu mai vine
Şi îşi duce viaţa în robie.
Nu mai poate nici să îşi mai ducă
Trupul său şi grija ce o are,
Ochii lui în lacrimi se usucă,
E bolnav şi n-are alinare.
Printre câte-n gândul lui se-arată,
Tu eşti un miraj plin de accente
Şi te-nchipuieşte, şi te cată
Cu priviri în rătăciri absente.
Poate ziua lui e numărată,
Prea târziu să-l duci pe drumul veşnic,
Nu-i mai poţi fi mamă-adevărată,
Dacă lumânarea-i pui în sfeşnic!
Mamă, tu ce-i eşti ca o icoană,
Uită-te în jurul tău, să ştii:
Prea târziu să-i fii cu o coroană,
Ori ca la mormântul lui să vii!
Un copil te-aşteaptă-ntr-a lui lume,
Poţi să vii să-l vezi, nu cu ruşine,
El te ştie numai după nume,
Dar te vrea... Şi mama-i nu mai vine!
Un copil ce soarta sa o ştie,
Din atâta tristă zbuciumare,
A-nvăţat că noaptea-i timpurie
Când şi luna tot în zori răsare.
Lacrima cazândă-i şterge rândul
Dar privirea-i tot spre drum veghează,
Pe hârtia-aceasta-nscris e gândul
De copil uitat... Şi se semează...
