Acceptata condamnare

Mă mulţumesc să spun că timpul trece
Şi spinii înfloresc în răni mereu,
Că mai mereu mă-mbăt cu apă rece
Şi pietrele de moară trag mai greu.

M-am învăţat să stau într-o răscruce,
Şi să rezist pe arşiţă ori ger,
Şi să mă-ntreb, şoptit, ce veşti mi-aduce
Lumina lunii când se urcă-n cer.

Privesc cumva pierdut, în depărtare,
Cerând iertare pentru tot ce ştiu,
Cerând iertarea ca pe-o acuzare
C-am abuzat s-aştept până târziu.

Mă reculeg şi-aştept o condamnare
Ce nu mai lasă semne de-ntrebare.

Eu, vechiul nou

Vin din timpuri vechi, iubito,

să revezi pe cel ce-am fost,

Cel ce a trecut prin ape,

şi-a trecut munţii pustii,

Îţi vorbesc şi-ţi spun o taină,

şi ţi-o spun, tu ştii, cu-n rost,

Fiindcă ştii că ţi-am mai spus-o

când eram, demult, copii.

Îţi aduc acum aminte,

că doar timpul a trecut,

Că eram rătăcitorii

ce ştiau că-s rătăciţi,

Însă vezi că azi se vede

ceea ce nu am văzut

Şi putem trece de praguri

ca să fim nestăviliţi.

Vin să-ţi fur pentru o clipă

gândul ce îl ai acum

Şi să-ţi prevestesc povestea

despre noi pe-acelaşi drum,

Arătându-ţi că se-arată

cerul ce va fi senin,

Luminat de-a ta lumină,

înstelat de-al meu suspin.

Vin din timpuri vechi, iubito,

şi revin, trecut prin foc,

Eu, cel care mută munţii,

de-i nevoie, în alt loc.