De dincolo de toate,de mărginiri deşarte,
Ne suntem noi ai noştri,dar trupu-i efemer,
Venim dinspre departe,plecăm înspre departe,
Trăim aici o clipă,trăim pe veci în Cer!
Mai mult decât se ştie,nici nu avem putere
Să fim ceea ce suntem,ceea ce ne-ar fi dat,
Ne trecem cu nimicuri,ne vrem mereu avere,
Iubirii îi dăm forme,trăind-o deformat.
De tot ce nu se vededeloc nu ne mai pasă,
Ne vindem de-i nevoiespre a avea-mpliniri,
Să fim ştiuti de alţiişi-o cât mai mare casă,
În care să ascundemnevolnice trăiri.
De unde, până unde,ni-i dată a fi viaţa
Când dincolo de poartăsimţim căderea-n gol,
Când n-avem orizonturişi ochii văd doar ceaţa
Ce nu se dă supusăşi nu ni-i sub control?
Trăim închişi în cuşcă,visând la libertatea
Pe care doar “nebunii”şi “proştii” şi-o permit,
Ce-i ce-n realitaten-au flexibilitatea
De-a crede că se poatetrăi un trai minţit.
Ne-am predispus la toate,iertăm uşor minciuna,
Reinventat-am legea,ni-i greu s-o împlinim,
De-ar fi Iisus să moară,acum, ne-ar fi totuna,
Am fi, cumva în stare,Cuvântu-i să-l hulim.
Eu încă stau pe gânduria nu ştiu câta oară,
Privind deriva lumiice unii o văd ţel,
Spre cei ce spun că urcă,deşi mereu coboară,
Spre cei ce îşi pun mască,servindu-se model.
Vorbesc câteodatăcând mulţi mi-ar vrea tăcerea,
Şi spun oricum altcevadecât vor unii spus,
Dar îmi asum cuvântulşi nu-mi ascund durerea
Că toţi slăvesc luminadar nu şi ce e Sus!
Se spun atâtea vorbe,mimată e credinţa,
Pe om se pun accentesă-şi fie sieşi zeu,
Iar unii-şi cred voinţatotuna cu conştiinţa,
Şi lumii se aratătrimişi de Dumnezeu.
Detalii insipide,sunt bine relevate
Ca tot ce e esenţăsă treacă drept non-sens...
Mi-e dor de omul carevrea sieşi libertate
Şi vrea, cu cel ce-i sieşi,să fie în conses!
