Scrisoarea mea din depărtare

Fiorul ce îl simt nu îmi dă pace,
În gând se vrea a se-nnălţa-n cuvânt,
Din depărtare-ţi scriu, că se tot coace
Ca rost, ca ideal, ca legământ!

Vei fi mai mult decât azi tu poţi crede
Şi viaţa întru tot se va-mplini
Căci drumul ţi l-ai luat... Nu-l vezi? Se vede!
Mai e un pas... Şi noi îl vom trăi.

Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit,
Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit.

Un val imens, ce dă mereu putere,
Acelor ce se simt că nu mai pot,
A celor ce doar tac, deşi-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi şi anonimi, ce te aşteaptă,
Venirea-ţi văd, cuvântul ţi-l citesc
Şi numele-ţi rostesc, parcă în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Vei trece prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi,
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu spun ce spun, si iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Ce va ajunge sus, mai sus, mai sus!

Continuarea-n înţelegeri

Mă cocoşează viaţa cateodată,
Şi caut să-nţeleg ce mi-este dat,
Să deşluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi ca fapt deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu ca totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de vorbe e chemarea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce dezrădăcinează-ndepărtarea
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Şi vine timpul iernii la-ntâmplare
Punând accent pe-acel cuvânt ce, spus,
Va fi-nţeles ca şi continuare
Văzut acum ca-ntotdeauna sus.

Îndeajunsul, noaptea

Te uită-n noaptea asta pe fereastră,
Când clopotele bat, la miezul nopţii,
Şi ai să vezi deasupră-ţi steaua noastră
Şi calea luptei vieţii contra morţii...

În adierea frunzei ce, grăbită,
Încearcă zborul pasului final,
Ascultă şoapta mea înnăbuşită
În depărtarea spaţiului real.

Îţi lasă gândul fără bariere
Să-ţi poata da, la întrebări, răspuns,
Când, aşteptând, mă simţi că în tăcere
Ţi-arăt că tu-mi eşti tot şi-mi e de-ajuns.

Când vântul trece-n ducerea târzie
În dusul şi întorsul absolut,
Priveşte-te în suflet... Doar el ştie
De ce necunoscutu-i cunoscut.

Va fi un miez de noapte, fără stele,
În care stea de foc tu ai să-mi fii,
Şi îmi vei fi hotar dorinţei mele
Spre rezidiri de sens şi temelii.

Curcubeu de toamnă

Un curcubeu pe cer mi se arată
Şi ştiu că din privire-ţi e pornit...
Priveliştea e-aşa de minunată,
Tot împrejurul meu a amuţit.

Lumina, albă, poate să se-mpartă,
Şi pot să spun că văd şapte culori,
Din mine ceva însă mă şi ceartă
Şi mă gândesc de ce mă trec fiori.

Departe, spre departe, de departe,
Vizibil este scris în curcubeu,
Din împlinirea noastră scriu o carte,
Dar nu ştiu care-i tu şi care-s eu.

Când tu, când eu, când amândoi deodată
Ne suntem steag şi prag şi ideal,
E toamnă... Curcubeul se arată
Să ne ajute-a trece peste val.

Autoportret de timp prezent

Sunt un om ce-şi coase haina ruptă
Ca să poată-n lume să se-arate,
Că, oricum, rănit sau nu în luptă
N-am de ce privi cu răutate.

Figuranţii-şi caută un nume
Şi-şi doresc să-l poarte ca emblemă,
Eu, aşa cum sunt, revin în lume
Deşi unii-mi spun că-s o problemă.

Când vorbesc, o fac pentru a zice
Ce mi-e dat să cred şi-o spun pe faţă,
Cu prostia nu-s deloc complice,
Nu m-ascund, precum un prost, în ceaţă.

Eu mă-mbrac cu haina-mi potrivită
Tot aşa cum orice om o face,
Şi nu stau cu fruntea încreţită
Când aud că unii nu m-ar place.

Când n-am unde, pot dormi pe stradă,
Când n-am ce, nu-mi trebuie mâncare,
Epoleţi nu-mi pun, n-au cum să-mi cadă,
Dar ce văd în jurul meu mă doare.

Nu-mi dau preţ prin vorbe fără seamă,
Nimănui nu-i cer să mă privească,
Însă lupt şi lupt fără de teamă,
Să fiu demn de viaţa mea lumească!

Şi, oricum, de-i haina peticită,
N-am să-mi pun şi-un petic peste gură...
Omu-şi dă valoarea potrivită
Când şi-ncape-n propria măsură!

Nehotărâta listă

Mă-nscriu pe lista celor care mor,
În fiecare zi câte puţin,
Iar zilele trecutului revin...
Anticipez venirea şi mă dor.

Mă-nscriu pe listă să-mi reamintesc
De cei sătui de azi, sătui de ieri,
Ce-n goana lor, mereu spre nicăieri,
Nu înţeleg ce-nseamnă “te iubesc”.

Mă-nscriu şi eu în listă, şi sunt trist,
Fiind la fel ca cei ce, peste tot,
Refuză a trăi ca un robot,
Şi-a fi în slujba unui Anti-Hrist.

Iar lista-i gata... Hotărâ-vor sorţii
Dacă va fi a vieţii sau a morţii.

Grăbita iarnă-mplinitoare

Vine iarna, vezi iubito?

Uite că aveam dreptate!

Munţii-s înveliţi în alburi,

apele par îngheţate,

Frunzele se ard pe ramuri,

trecătoare-n altă viaţă,

Însă nu se vor căzute

şi-şi îmbracă strai de gheaţă.

Peste câmpuri trec, grăbite,

umbre triste-mbrumărate

Spre un adăpost în care

pot uita de tot şi toate,

Unde vântul doar se-aude,

dând de ştire-nnămeţirea,

Ori schimbarea feţei lumii

după cum îi e menirea.

Vezi, iubito, vine iarna!

Mai ţii minte... Era vară

Când ţi-am spus că cerul simte

că purtăm o grea povară

Şi că ne trimite semne

că, şi lui, de noi îi pasă

Învaţându-ne să spunem

că ne este dor de-“Acasă”!

Învăţăm, spre a-nţelege,

că tot ce va fi să fie

E fireasca derulare

a ceea ce nu se ştie,

Şi, când noi vom fi ca umbra,

peste câmpuri trecătoare,

Ne vom şti mergând acasă,

într-a vieţii-ncununare.

Vine iarna, vezi iubito?

Vine, şi va fi fierbinte,

Vezi... pe cer? Vine schimbarea...

Spune, hai... Mai ai cuvinte?