Eu nu bocesc nici viaţa, nici iubirea,
Pun câte-un punct, dar îmi cunosc menirea
Şi scriu…cum scriu, nu caut nici ideea,
Urăsc minciuna şi, iubesc femeia!
Orice va fi, ştiu, vremea-i schimbătoare,
Rostesc un gând şi-l scriu, şi poate doare!
Mă simt un pas ce poate da de veste,
Că a fi om, spun unii,-i o poveste.
Se schimbă vremea, vine altă vreme
Și-m învăţat să n-am de ce mă teme;
În Iad de-ar fi, mă duc, fără de frică,
Eu ştiu că suferinţa mă ridică!
Nu caut forma, recunosc valoarea,
Chiar dacă e-ntuneric, văd culoarea;
Refac întregul din bucăţi pierdute,
Când morile de vânt se vor redute.
Pe frunte, mi-au pus semne uragane,
Nu m-am ascuns sub false paravane!
Prin geruri, mari, fac paşii cu măsură
Şi-n urmă nu privesc, nicicând, cu ură.
Trăiesc în sensul faptelor, prezente,
Mă las sedus de praguri decadente
Şi ţin pe umeri tot ce mi se pune,
Când sunt eu tema, cred ce mi se spune.
La timpul viitor fac referire,
Când spun poveşti ce vin din amintire;
Accentuând, din pură întâmplare,
Punctul final, ce, brusc, e o-ntrebare.
Acesta-s azi şi ştiu că trec spre mâine,
Un simplu om, muncind pentru o pâine,
Dar am curaj să cred că, dimineaţă,
Începe-o altă zi, şi-o nouă viaţă.
marți, 21 septembrie 2010
joi, 16 septembrie 2010
Revanşarda împlinire
Aş vrea să ştiu, de unde te-aş cunoaşte,
Când mi-aş dori, în ochi, să te privesc;
Când dorul, de speranţă-mi va renaşte
Şi-as vrea să ştiu că nu mai rătăcesc?
De unde până unde să bat calea,
Să nu se poată dusul preschimbat,
Ca-n mod firesc, să piară-ndepărtarea,
Tu să-mi aduci aminte ce-am uitat...
Să-mi vii, să-mi fii, să uiţi că timpul trece
Şi să-mi rămâi, să nu mai vrei să pleci,
Să simt în casă cald... că vremea rece
A pus amprenta gheţii, pe poteci...
În seara iernii ce de-acum începe,
Voi vrea să tac, s-aud cum îmi vorbeşti;
Şi doar să simt, fără să vreau pricepe,
Că ochii tăi îmi spun că mă doreşti.
Să fie bine şi să-ţi fie bine!
Privirii mele, înger, să poţi fi,
Iar luna nopţii, ţie să se-nchine,
Să pună piedici zorilor de zi.
Să fim un singur gând, fără de vină,
Revanşă şi îndemn fără hotar;
Al nopţii prag ce ţie ţi se-nchină,
Al vieţii zbor ce tu mi-l dai în dar.
Când mi-aş dori, în ochi, să te privesc;
Când dorul, de speranţă-mi va renaşte
Şi-as vrea să ştiu că nu mai rătăcesc?
De unde până unde să bat calea,
Să nu se poată dusul preschimbat,
Ca-n mod firesc, să piară-ndepărtarea,
Tu să-mi aduci aminte ce-am uitat...
Să-mi vii, să-mi fii, să uiţi că timpul trece
Şi să-mi rămâi, să nu mai vrei să pleci,
Să simt în casă cald... că vremea rece
A pus amprenta gheţii, pe poteci...
În seara iernii ce de-acum începe,
Voi vrea să tac, s-aud cum îmi vorbeşti;
Şi doar să simt, fără să vreau pricepe,
Că ochii tăi îmi spun că mă doreşti.
Să fie bine şi să-ţi fie bine!
Privirii mele, înger, să poţi fi,
Iar luna nopţii, ţie să se-nchine,
Să pună piedici zorilor de zi.
Să fim un singur gând, fără de vină,
Revanşă şi îndemn fără hotar;
Al nopţii prag ce ţie ţi se-nchină,
Al vieţii zbor ce tu mi-l dai în dar.
luni, 23 august 2010
Hăituitoarea libertate
Am tot simţit o puşcă, înspre tâmplă,
Am tot simţit o mână, pe trăgaci,
Am aşteptat să văd ce se întâmplă!?
Şi-n jur vedeam câmpiile cu maci...
Şi mi-au târât şi viata-n tribunale,
Pe când luptam, pe front, cu pieptul gol;
Şi n-am murit când gloanţe, în rafale,
În jurul meu, făceau mereu ocol!
Vedeam judecătorii, cum se-apleacă,
Să li se spună-al vorbei înţeles
Şi cineva vorbea, ca să nu tacă,
Manipulând realul interes!
Acolo-n lupte, cuceream redute;
Şi unii mă priveau ca pe-un erou,
Dar condamnat eram, pe neştiute,
S-aud povestea vieţii, în ecou.
Judecătorii, ca să-mi facă bine,
Au hotărât să nu fiu arestat,
Dar drept au dat oricui, ca orişicine
Să mă împuşte, fară-a fi somat.
Ştiam, cumva, că asta-mi este soarta,
Pe stradă-n miez de zi, să fiu lovit
Şi acuzat că mie-mi place cearta,
Deşi, nu-mi spune nimeni ce-am vorbit!
Făcând naveta între front şi viaţă,
Pe drumuri, prin păduri, mă mai opream
Să simt că vântul, înspre dimineaţă,
Îmi dă porunci să fiu cel ce eram.
În jurul meu dansau, căutătoare,
Lumini, în ritm confuz şi sacadat;
Vroiam să ştiu că sunt întâmplătoare,
Dar prea simţeam că sunt al lor vânat!
M-au hăituit, spre calea către moarte,
Voindu-mi drum impus şi sub control,
Să plec oriunde-ar fi, cât mai departe,
Şi-n jurul meu, mereu, să fie gol.
Am tot simţit o mână, pe trăgaci,
Am aşteptat să văd ce se întâmplă!?
Şi-n jur vedeam câmpiile cu maci...
Şi mi-au târât şi viata-n tribunale,
Pe când luptam, pe front, cu pieptul gol;
Şi n-am murit când gloanţe, în rafale,
În jurul meu, făceau mereu ocol!
Vedeam judecătorii, cum se-apleacă,
Să li se spună-al vorbei înţeles
Şi cineva vorbea, ca să nu tacă,
Manipulând realul interes!
Acolo-n lupte, cuceream redute;
Şi unii mă priveau ca pe-un erou,
Dar condamnat eram, pe neştiute,
S-aud povestea vieţii, în ecou.
Judecătorii, ca să-mi facă bine,
Au hotărât să nu fiu arestat,
Dar drept au dat oricui, ca orişicine
Să mă împuşte, fară-a fi somat.
Ştiam, cumva, că asta-mi este soarta,
Pe stradă-n miez de zi, să fiu lovit
Şi acuzat că mie-mi place cearta,
Deşi, nu-mi spune nimeni ce-am vorbit!
Făcând naveta între front şi viaţă,
Pe drumuri, prin păduri, mă mai opream
Să simt că vântul, înspre dimineaţă,
Îmi dă porunci să fiu cel ce eram.
În jurul meu dansau, căutătoare,
Lumini, în ritm confuz şi sacadat;
Vroiam să ştiu că sunt întâmplătoare,
Dar prea simţeam că sunt al lor vânat!
M-au hăituit, spre calea către moarte,
Voindu-mi drum impus şi sub control,
Să plec oriunde-ar fi, cât mai departe,
Şi-n jurul meu, mereu, să fie gol.
vineri, 20 august 2010
Gânduri de trubadur
Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
S-arăt că drumul poate fi real,
Că timpul se măsoară şi în fapte,
Cu importanţa dată de final.
În conjucturi, aproape ideale,
Mai totul e privit ca apparent;
Prea mulţi nu cred, că o a doua cale
Aduce viitorul, în prezent!
Pun, printre lacrimi, gândul în balanţă,
Întrezărind al pragului trecut,
Pe care-l bat, cu-n fel de cutezanţă
Ce nu mă lasă să mai fiu tăcut.
Din două vorbe, fac povestea-ntreagă,
Fără să pot să uit vreun amănunt,
Şi o rostesc, ca unii să-nţeleagă
Că, şi un tânăr poate fi cărunt.
Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
Să spun şi ce e vrut, şi ce-i nevrut;
Sunt admirat, ori înjurat şi-n şoapte,
Mereu, îmi fac nebunii un trecut.
Mă ştiu cum sunt, ştiu şi că am menirea,
De a lupta cu morile de vânt
Şi de-a-ncerca s-arăt că omenirea
Către absurd îşi ia, mereu, avânt.
Apoteotic, toate-s rostuite,
Se construiesc şosele în atom,
Dar în discursuri bine ticluite,
Uitat e faptul că, doar omu-i om.
Şi, încă, se consumă apa rece,
Se trag beţii, cu capul în noroi...
Eu plec la drum, că simt cum timpul trece;
Doar vă mai rog: să nu uitaţi de voi!
S-arăt că drumul poate fi real,
Că timpul se măsoară şi în fapte,
Cu importanţa dată de final.
În conjucturi, aproape ideale,
Mai totul e privit ca apparent;
Prea mulţi nu cred, că o a doua cale
Aduce viitorul, în prezent!
Pun, printre lacrimi, gândul în balanţă,
Întrezărind al pragului trecut,
Pe care-l bat, cu-n fel de cutezanţă
Ce nu mă lasă să mai fiu tăcut.
Din două vorbe, fac povestea-ntreagă,
Fără să pot să uit vreun amănunt,
Şi o rostesc, ca unii să-nţeleagă
Că, şi un tânăr poate fi cărunt.
Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
Să spun şi ce e vrut, şi ce-i nevrut;
Sunt admirat, ori înjurat şi-n şoapte,
Mereu, îmi fac nebunii un trecut.
Mă ştiu cum sunt, ştiu şi că am menirea,
De a lupta cu morile de vânt
Şi de-a-ncerca s-arăt că omenirea
Către absurd îşi ia, mereu, avânt.
Apoteotic, toate-s rostuite,
Se construiesc şosele în atom,
Dar în discursuri bine ticluite,
Uitat e faptul că, doar omu-i om.
Şi, încă, se consumă apa rece,
Se trag beţii, cu capul în noroi...
Eu plec la drum, că simt cum timpul trece;
Doar vă mai rog: să nu uitaţi de voi!
vineri, 30 iulie 2010
Suflete în consignaţii
În consignaţii, suflete se vând
Cu preţ de amanet, mereu redus.
Din zori de zi şi, până la apus,
Se vântură mulți doritori, râzând.
Pe-o miză mica, unii pun pariu
Că, orice îşi doresc va fi al lor,
Că, din priviri, îl fac pe om dator,
Ca să plătească totul, cât e viu.
Se cumpără carcasele de om,
Tranşate-n gând, cu un cuţit subtil.
Un tată e bătut de-al său copil,
Un altu-şi leagă mama, de un pom.
Atâtea cupluri cad, sub un topor,
Din umbră, de o mască mânuit;
Sub scuza unui gest nesăbuit,
Redefinit e timpul viitor.
Sunt câte unii, ce se vor mai buni,
Şi licitează-n văzul tuturor
Expusul trup, ca piesă de decor,
Pentru desfăţul marilor nebuni.
Pe orice drum găseşti un magazin
Ce-ţi vinde, aşa-zisul, trai plăcut
Să poţi uita de orişice trecut,
Să crezi că numai vremuri bune vin.
Maternitatea e un sens absurd,
O naştere-i văzută ca blestem,
Iar eu curaj n-am nici să mă mai tem
Că sunt numit, rapid, şi orb, şi surd!
Şi totuşi, eu, punând un punct pe I,
Mi-asum vinovăţii, dar tot vorbesc
De haosul acestui timp, grotesc,
Ce în curând, prin foc, se va sfârşi.
Cu preţ de amanet, mereu redus.
Din zori de zi şi, până la apus,
Se vântură mulți doritori, râzând.
Pe-o miză mica, unii pun pariu
Că, orice îşi doresc va fi al lor,
Că, din priviri, îl fac pe om dator,
Ca să plătească totul, cât e viu.
Se cumpără carcasele de om,
Tranşate-n gând, cu un cuţit subtil.
Un tată e bătut de-al său copil,
Un altu-şi leagă mama, de un pom.
Atâtea cupluri cad, sub un topor,
Din umbră, de o mască mânuit;
Sub scuza unui gest nesăbuit,
Redefinit e timpul viitor.
Sunt câte unii, ce se vor mai buni,
Şi licitează-n văzul tuturor
Expusul trup, ca piesă de decor,
Pentru desfăţul marilor nebuni.
Pe orice drum găseşti un magazin
Ce-ţi vinde, aşa-zisul, trai plăcut
Să poţi uita de orişice trecut,
Să crezi că numai vremuri bune vin.
Maternitatea e un sens absurd,
O naştere-i văzută ca blestem,
Iar eu curaj n-am nici să mă mai tem
Că sunt numit, rapid, şi orb, şi surd!
Şi totuşi, eu, punând un punct pe I,
Mi-asum vinovăţii, dar tot vorbesc
De haosul acestui timp, grotesc,
Ce în curând, prin foc, se va sfârşi.
marți, 27 iulie 2010
Cântec de anti-depărtare
Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă
Şi viaţa parcă-şi caută un drum;
Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.
Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri, încă, te ascund,
Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!
Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin, să fiu cât mai aproape;
Cu depărtarea, nu pot să mă-mpac.
Când valurile încerca-vor trece,
Pe dedesuptul porţilor fireşti,
Vei şti că voi veni, când noaptea-i rece,
Să poţi, în palma mea, să te-ncălzeşti.
Şi umbre trec, şi umbre or să treacă,
În fulgere mai bine se zăresc,
Nu te gândi că pot vreun rău să-ţi facă,
Reaminteşte-ţi, doar, că te iubesc!
Şi viaţa parcă-şi caută un drum;
Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.
Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri, încă, te ascund,
Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!
Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin, să fiu cât mai aproape;
Cu depărtarea, nu pot să mă-mpac.
Când valurile încerca-vor trece,
Pe dedesuptul porţilor fireşti,
Vei şti că voi veni, când noaptea-i rece,
Să poţi, în palma mea, să te-ncălzeşti.
Şi umbre trec, şi umbre or să treacă,
În fulgere mai bine se zăresc,
Nu te gândi că pot vreun rău să-ţi facă,
Reaminteşte-ţi, doar, că te iubesc!
duminică, 25 iulie 2010
Ordinul de seară
Astă seară, îţi ordon, nu-i joacă,
Să mă faci să uit că-mbătrânesc;
S-arătăm la toţi, că piatra seacă
Stinge focuri, într-un mod firesc.
Astă seară, când se înnoptează,
Îţi ordon să laşi ce-ai de făcut,
Ca să vezi, că doar dacă eşti trează
Poţi uita că ai avut trecut.
Astă seară, pe la miez de noapte,
Îţi ordon, să nu te mai opreşti.
Poţi să strigi ceea ce-mi spui în şoapte,
Teama-ţi de urmările fireşti.
Îţi ordon să uiţi că mai există
Alte gânduri, alte treburi mari,
Chiar şi-atunci, când crezi că eşti prea tristă,
În lumina nopţii să tresari.
Şi-ţi ordon: privirea înainte!
Şi-ai să vezi şi tu ce văd şi eu,
Să-nţelegi că şi fără cuvinte
Eu îţi spun ce spui şi tu mereu.
Iar apoi, când mă priveşti pe mine,
Ai să vezi, în ochii-mi, ceru-ntreg;
Şi-ţi ordon, să-ţi iei ce-ţi aparţine,
Când odgonul clipei îl dezleg.
Şi îţi mai ordon, ca astă seară
Şi apoi, când zorii vor veni,
Ce-ţi doreşti, cuvintele să ceară;
Căci, ceea ce ceri, se va-mplini.
Iar când toate fi-vor repetare,
Să-nţelegi, că ordinu-i firesc;
Şi, firesc, ca o continuare,
Am să dau decret că... te iubesc!
Să mă faci să uit că-mbătrânesc;
S-arătăm la toţi, că piatra seacă
Stinge focuri, într-un mod firesc.
Astă seară, când se înnoptează,
Îţi ordon să laşi ce-ai de făcut,
Ca să vezi, că doar dacă eşti trează
Poţi uita că ai avut trecut.
Astă seară, pe la miez de noapte,
Îţi ordon, să nu te mai opreşti.
Poţi să strigi ceea ce-mi spui în şoapte,
Teama-ţi de urmările fireşti.
Îţi ordon să uiţi că mai există
Alte gânduri, alte treburi mari,
Chiar şi-atunci, când crezi că eşti prea tristă,
În lumina nopţii să tresari.
Şi-ţi ordon: privirea înainte!
Şi-ai să vezi şi tu ce văd şi eu,
Să-nţelegi că şi fără cuvinte
Eu îţi spun ce spui şi tu mereu.
Iar apoi, când mă priveşti pe mine,
Ai să vezi, în ochii-mi, ceru-ntreg;
Şi-ţi ordon, să-ţi iei ce-ţi aparţine,
Când odgonul clipei îl dezleg.
Şi îţi mai ordon, ca astă seară
Şi apoi, când zorii vor veni,
Ce-ţi doreşti, cuvintele să ceară;
Căci, ceea ce ceri, se va-mplini.
Iar când toate fi-vor repetare,
Să-nţelegi, că ordinu-i firesc;
Şi, firesc, ca o continuare,
Am să dau decret că... te iubesc!
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)


