Fii tu...

Fii lumea mea... atât e-a mea nevoie,
Chiar dacă alţii, altcumva te văd,
Corabia divină a lui Noe
În care pot să scap de la prăpăd!

Fii paradisul meu, în orice noapte,
Să am curaj să merg cu tine-n cer,
Să-mi vezi puterea gândului din şoapte,
Deconspirând al timpului mister!

Fii lumea mea de azi, dar şi de mâine
Şi adu-mi zorii zilei ce-o aştept,
Când, jurământul meu, pe-un colţ de pâine,
Va arăta ce-nseamnă a fi drept!

Fii universul meu, ce-mi dă o cale
De-a-i demasca pe hoţi şi pe tâlhari,
Pe-acei ce pun iubirile în zale,
Ciocoi, cu suflet mic şi gânduri mari!

Fii ziua mea de vară şi de toamnă,
Lumină dă-mi iernaticelor nopţi
Şi-n primăveri, mereu cu mine, doamnă,
Să fii, privind copiii pe la porţi!

Fii lumea mea şi cheamă-mă la tine,
Oricând mă vrei, nu doar în gând sau vis,
Să pot să-ţi dăruiesc ce-ţi aparţine,
Eternul să-l trăim, căci ni-i promis!

Motivare prin pariu

Pun pariu, de multe ori, cu viaţa;
Nu mă tem, nicicând, c-aş fi perdant!
Cu privirea-mi place să tai ceaţa,
Să pot face Rai şi din neant.

Prin arşiţă, dar şi prin furtună,
Peste nopţi de toamnă, tot mai reci,
Văd ce fi-vor zilele-mpreună,
Cum revii, mereu, când spui că pleci.

Şi, mereu, la ceas de dimineaţă,
Răsăritu’-n ochii tăi, privesc;
Ştiu că, iarăşi, în această viaţă,
Ceruri mi te-au dat să te iubesc!

Revenind din drumurile mele,
Printre valuri, dinspre vârf de munţi,
Văd în ochii tăi Calea Lactee
Şi-un mereu îndemn: să nu renunţi!

Mi-au fost multe date să îmi fie
Când real, normal, când anormal,
Şi aşa, ştiu, azi, de ce-ţi spun ţie
Că n-am timp să mai trăiesc banal!

Vin spre tine şi te-aştept la mine,
Alergând prin umbrele de ploi,
Să mă ai şi să mă porţi în tine,
Până într-o viaţă de apoi.

Când despic un fir, în şapte fire,
Sau…când pasu-mi pare temător,
Mi te dai şi-mi dărui nemurire,
Mi-ai da viaţa ta, de-ai şti că mor!

Îţi spun iar, o data, şi-ncă-o dată,
Un real, simţit oriunde-aş fi;
Chiar când noaptea mea e-ntunecată,
Mi-o preschimbi în magici zori de zi!

Te iubesc, cu viaţa şi cu moartea!
Te iubesc, în toate ce vor fi!
Ştiu, că-n vara asta, scri-voi cartea
Ce-mpreună o vom tot citi.

Grabnice nuanţe

Mă grăbesc, acum, deodată,

regăsindu-mă-n nuanţe;

Ard în focuri teama nopţii,

toate să se împlinească.

Unde-s doi, e loc de toate:

şi de vis, şi de speranţe,

Şi de gândul, spus în şoapte,

ca trăire omenească.

Mă-ntristez în pragul serii,

când simt vântul dinspre munte

Şi simt dorul ce mă cheamă

către ţărmure de ape;

Mi te-adun din amintire,

te cunosc prin amănunte

Şi, aşa, măcar, mă bucur

c-ai să-mi fii, mereu, aproape.

Printre norii de furtună,

printre ploile de vară,

Caut să-ţi găsesc privirea,

ce-şi doreşte să-mi vorbească;

De sub ceaţa înălţimii

tot aştept să îmi apară,

Să dea sens dorinţei mele,

în speranţa omenească.

Mi-aş simţi pustie clipa,

de nu ţi-aş simţi trăirea!

M-aş lăsa în voia sorţii,

timpul l-aş lăsa să-mi scape.

Dar lumina-n curcubeie

îmi arată împlinirea,

Ce în ceruri se cunoaşte

şi mi te-a adus aproape.

Tablou prin vreme

Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă,
Nici nu-mi amintesc când m-am născut,
Parcă, totuşi, într-o dimineaţă;
Dar şi-atunci, ştiam că am trecut.

Au fost multe lumi şi multă lume,
Mi-a plăcut să-nvăţ, şi-am învaţat
Că purtând, mereu, acelaşi nume,
N-am să pot să fiu, de mulţi, uitat.

Am tăcut, dar am şi spus de toate,
Că şi-acum s-a spus, c-aş fi prea dur,
Sau că vreau prea mult şi ştiu a scoate
Adevărul, dureros, dar pur...

Ştiu de multe ori, mai dinainte,
Cum va fi, ori timpul viitor.
Nu mă bâlbâi; ştiu, că prin cuvinte
Pot trăi mereu, chiar dacă mor.

Şi-am urcat, din greu, câte o treaptă,
Cu săgeţi de foc am fost lovit;
Am păstrat mereu o cale dreaptă,
Orişicât s-a vrut să fiu oprit.

Piedici, praguri, rânduieli injuste,
Dictatura unor îmbuibaţi,
Drumuri largi, dar şi cărări înguste
Am trait, trăind, lângă Carpaţi.

Dar sunt singur... Şi-mi dau, mulţi, poruncă
Să mă vând, punându-mi şi un preţ,
Interzis, mi-e dreptul sfânt, la muncă,
Voie n-am, la nici un vis măreţ.

Din sintagme şi-ntâmplări ciudate,
Iarăşi, pun prezentul în trecut;
Revăzând, pe toate, ca-ntâmplate,
Să pot şti ce vreau şi ce am vrut.

Profundis mundi

În măreţia nopţii spulberate,
Eternităţii mi te dăruieşti,
Iertându-mă de marile păcate,
De slabiciuni şi de greşeli, fireşti.

Sunt om, rătăcitor şi îndrăzneţ,
Scrutând, prin ceruri, timpul viitor,
Cenuşa s-o preschimb în ţel măreţ,
Să fim noi doi, acei ce-n veci nu mor.

Canicula se simte peste tot;
Pădurile în umbră-i se ascund.
În umbra ta, mă simt, din nou, că pot
Să dau contururi sensului profund.

Furtunile sunt, totuşi, mai frumoase;
Mi te arată-n falduri de lumini;
Ivită dintre umbre-ntunecoase,
Spre mine vii, tristeţea să-mi alini.

Refac, din lacrimi, gândul luminos
Când, noaptea, te privesc plin de fiori;
Şi rosturi dau acelui vis frumos,
Venit ca vestitor în prag de zori.

Esenţă vieţii dai tu, ce vei naşte
Copii, speranţe, vise, viitor!
Deja trăiesc şi-ncep a recunoaşte
Perechea celor doi, ce-n veci, nu mor.

Între răspunsuri şi-ntrebări

Plec mereu printre străini,

nimeni nu mă-ntreabă, unde?

Caut picături de viaţă,

printre boabele de rouă;

Frigul nopţii mă îngheaţă

şi în suflet îmi pătrunde,

Însă cred, că-n zorii zilei,

voi începe-o viaţă nouă.

Între zi şi între noapte,

timpul mi-a deschis o poartă,

Arătându-mi viitorul,

plin de vechi şi noi dileme,

Ca să pot să-nvăţ că totul

e marcat pe-a vieţii hartă;

Că, din marile principii,

nu rezultă teoreme.

Când acuz o întrebare,

că-i şi dură şi absurdă,

Caut, cine nu o lasă,

să devină realistă;

Şi, mă cert, că lumea asta

e, din ce în ce, mai surdă,

Tot mai mult înfumurată

şi, de-a dreptul, narcisistă.

Din noianul de răspunsuri,

ce-şi asteaptă întrebarea,

Eu aleg, la întamplare,

ceea ce să spun îmi vine

Şi mă-ntreb, abia pe urmă:

cum de n-am simţit chemarea,

Ce plecase înainte-mi

şi era, pe drum, spre tine?

Vremelnica toamnă

Iubito, toamna vine prea devreme,
Această vară chiar ne va lipsi;
La târgul vieţii, printre mari dileme,
Au ciopârţit-o şi-a rămas de-o zi.

A nins în munţi şi, ştii, când e zăpadă,
Rămânem fără puncte de reper;
Veni-va timpul celor care pradă;
Le suntem pradă lor, aici, şi-n cer!

De-atâtea mofturi, prea aristocrate,
Au luat-o toate pe un drum greşit,
Iar calendarul parcă dă din coate
Să împlinească tot ce e sortit.

Şi vântul nopţii pare-a fi furtună,
Seninul nopţii-n cioburi mici e rupt,
Haotic, nori de ploaie se adună
Când, somnoroşi, noi suntem dedesubt.

Iubito, să trăim această vară,
Aşa cum vrem, aşa cum o simţim!
Dobândă, mulţi veni-vor să ne ceară,
Cu viaţa, mult prea mult, o să plătim!

Şi vine toamna, vine ca o boare,
Ce ne arată cât de frig va fi;
Ridică-ţi fruntea, azi, cât încă-i soare,
Venirea ei n-o mai putem opri...