Amnezic prin destin

Aproape nu mai ştiu nimic, mi-e viaţa
Doar un imens desert, plutesc în gol;
Aştept, mereu, să vină dimineaţa...
Mă simt doar un actor, jucând un rol.

Sunt poate dur, mereu neînţeles,
Când lupt, şi lupt, şi nici un pact nu fac;
Nu fac alegeri, nu mai am de-ales,
Şi petec pun chiar unui fund de sac.

Cuvintele mi-s luate la-ntâmplare,
Puţini mă cred că viaţa-mi povestesc;
Spun doar ce simt şi spun doar ce mă doare,
Dar, uneori, mă tem să mai vorbesc.

Alerg spre moarte, unii asta-mi spun,
Când pun accentul grav şi răspicat,
Când, aritmetic, minusu-l adun
S-arăt că infinitu-i limitat.

Cu toate cele bune, ori mai rele,
Aş vrea să mă vedeţi ca om, real;
Sunt lângă voi, privesc şi eu spre stele,
Nu-s sus, nu-s jos, eu simt că vi-s egal!

Demonstrativ, din întrebări şi haos,
Conjug un verb, la modul ireal,
Iar înţelesu-l las într-un adaos,
Ce, uneori, e un cuvânt banal.

Mă mai întreb, în nopţi de insomnie,
Dacă sunt eu acel care am fost,
Sau, dacă-ntr-un moment de amnezie,
Mi-a fost schimbat normalul vieţii rost.

Din ruguri stinse şi din necuprins,
Redau înaltul norilor de foc
Şi pot să râd, când, parcă dinadins,
Mizez pe viaţa mea şi am noroc.

Şi-mi caut drum în orişice trăire,
Prin întuneric, chiar şi prin noroi,
Remodelându-mi propria gândire,
Privind şi înainte, şi-napoi!

Hoţie eliberatoare

Te voi fura şi-n taină te voi duce
Acolo, unde vântul e stăpân
Şi cerul cu pământu-s la răscruce,
Să-ţi spun ce, astăzi, abia pot să-ngân.

Şi ne vom fi, aşa, la ceas de seară,
Spunând pe nume tot ce e de spus.
Să nu simţim ideea, ca povară,
Uitând că zorii zilei au apus.

La miez de zi, fugari mereu de lume,
Plutind în şoapte, către zări de vis,
Voi fi un val ce-n mal se sparge-n spume,
Şi-mi vei fi mal şi drum spre paradis.

Urcuşuri mari şi creste-nzăpezite
Ne vor păzi de cei ce ne pândesc
Şi, liberi, contra falselor ursite,
Ne vom reda al vieții sens firesc.

Atunci, mă vei cuprinde, tot, în tine
Şi ai să fii cu mine peste tot;
Fiindu-ţi bine, ştiu că-mi va fi bine,
Aşa cum ştiu că rău să-ţi fac, nu pot!

Şi-am să te fur, o data, şi-ncă-o dată,
De câte ori ascunsă vei mai fi,
Să poţi să vezi că viaţa-i minunată,
Când eşti iubită şi când poţi iubi!

Ecou de gând prigonit

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte.

Cumpăr umbre pierdute

şi rănite de ziduri.

Azi, când totul se vinde

şi nimic nu se-mparte,

Eu plătesc, pân’ la sânge...

şi mi-e teamă de riduri.

Drumul nervilor, iată,

stă să-şi frângă-mpietrirea,

Urlă, parcă, ecoul

izvorând din pereţi;

Eşti soldatul ce-şi neagă,

între fronturi, menirea?

Astăzi lumea, nebună,

iar ucide poeţi...

Tăvălugul de ură

care-şi spală în valuri

Circumstanţa obeză,

pe al morţii altar,

Scuipă-n sângele tihnei,

săvârşind ritualuri,

Încercând să ne vândă

existenţa-n bazar.

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte,

Înfiez câte-o umbră,

priponită de friguri;

Mă aplec... şi mai scriu

cu Manole o carte,

Despre Ana şi pruncu-i,

înzidindu-ne singuri.

Abdicare boemă

Eu, astăzi, îmi pemit să fiu boem,
Chiar dacă mint că văd, departe-n ceaţă
Şi-ncerc să scriu un nebunesc poem;
Poemul abdicării de la viaţă...

Nedesluşite urme mă conving
Că toate-s spuse, doar pentru-a fi spuse;
Că orişicât lupta-voi să înving,
Trăiesc doar vremuri ce-s, demult, apuse.

Şi, parcă timpul e mereu grăbit,
Principiile-s vechi şi perimate,
Cuvântul e uşor a fi rostit,
Când faptele se fac, mereu, prin spate!

Şi mă grăbesc şi eu, greşind absurd;
Prea multe las, de azi până pe mâine!
Sunt uneori prea orb, sau chiar şi surd
Şi pun prea mare preţ pe-un colţ de pâine!

Privesc în gol şi văd în juru-mi ceaţă;
Abdic acum... Şi-ncep o nouă viaţă!

Efemer prin involuţii

Aberante involuţii

nod pe firul vieţii fac;

Bogăţiile sunt arma

omului cu duh sărac!

Cărţile se vor pe faţă,

când văzute-s pe din dos,

Drumul nu se mai sfârşeşte,

Pentru cei ce-l merg pe jos.

Efemerul e esenţa,

celor ce mai mult se vor,

Focul apele îngheaţă,

când e-aprins doar ca decor.

Gândul are îndrăzneala,

de a fi orice-i real,

Hotărând, printr-o idee,

absolutul ideal.

Idioţii-şi pun amprente,

orişiunde cred că pot,

Jurământul se rosteşte,

cu accente de robot.

Liniştea se vrea totală,

obţinută prin tăceri;

Mâine se doreşte astăzi

şi se uită ce-a fost ieri.

Noaptea-i plină de răspunsuri,

ziua trece tot mai greu,

Ochii caută spre ceruri,

semnul unui Dumnezeu.

Prea se umblă, fără frică,

prin unghere cu noroi,

Răstignind însemnul firii

şi uitând de cifra doi!

Stelele, din depărtare,

se văd toate-a fi la fel;

Timpul, doar, le-arată faţa

în excesul lui de zel.

Universuri paralele

se tot vor a se clădi,

Vraja, scenelor de-o seară,

ne învaţă-a ne minţi.

Zorii, însă, ne arată

nemascaţi şi nefardaţi,

Dominaţi de idealul,

de a deveni blazaţi;

Demnitatea e măsura

pentru ce putea-vom fi,

Dar câţi pot să înţeleagă

rostul nostru de-a trăi?

Preţul vieţii e-n scădere,

preţul pâinii a crescut,

Irealul e nuanţa,

reîntoarcerii-n trecut!

Fără regrete

Nu am regrete, n-am trăit aiurea,
O viaţă am iubit şi iar iubesc.
Sunt răzvrătit, că asta îmi e firea,
Dreptatea, pentru toţi o tot doresc!

Nu-mi pare rău că lumea nu mă place,
Mereu voi spune tot ce am de spus;
Acesta-s eu şi nu mai am ce face,
Şi nimeni n-o să spună că-s supus.

Iubesc mereu, de-i toamnă, iarnă, vară,
Îmi place lucrul simplu şi firesc.
Şi vreau, mereu, să cred că-i primăvară,
Să văd, mereu, că pomii înfloresc.

Iar dacă plec, eu vreau să ştiu şi unde,
Când voi pleca şi unde mă opresc;
Atât îmi pare rău, şi aş ascunde,
Această teamă-a unui gând firesc:

Îmi pare rău, că simt că-mbătrânesc...
Şi voi pleca, fără să ştiu şi unde...

Anotimpuri în Ardeal

Mă simt, din nou, adolescent
Şi-nvăţ o lecţie uitată,
Remaniind un gând prezent,
Prin tot ceea ce-am fost odată.

Uitasem ceea ce ştiam,
Credeam că totul se sfârşise;
Simţeam că iarna-mi bate-n geam,
Dar eu credeam, mereu, în vise.

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu, de ce şi iarna-i vară.
Şi cred, din nou, în ideal,
Din zorii zilei până-n seară.

Pe drumul meu, pun, azi, un semn,
Chiar dacă vorba-mi e şoptită
Şi-mi regăsesc un vechi îndemn,
Rebotezându-te... ispită.

Mi-e cerul vieţii înstelat,
Nici frică nu îmi e, nici teamă!
Pe drumul vieţii am plecat;
Ştiu că speranţa ta mă cheamă!

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu de ce şi iarna-i vară
Şi munţii-i trec, înspre Ardeal,
Să fac din toamnă, primăvară.