Abdicare boemă

Eu, astăzi, îmi pemit să fiu boem,
Chiar dacă mint că văd, departe-n ceaţă
Şi-ncerc să scriu un nebunesc poem;
Poemul abdicării de la viaţă...

Nedesluşite urme mă conving
Că toate-s spuse, doar pentru-a fi spuse;
Că orişicât lupta-voi să înving,
Trăiesc doar vremuri ce-s, demult, apuse.

Şi, parcă timpul e mereu grăbit,
Principiile-s vechi şi perimate,
Cuvântul e uşor a fi rostit,
Când faptele se fac, mereu, prin spate!

Şi mă grăbesc şi eu, greşind absurd;
Prea multe las, de azi până pe mâine!
Sunt uneori prea orb, sau chiar şi surd
Şi pun prea mare preţ pe-un colţ de pâine!

Privesc în gol şi văd în juru-mi ceaţă;
Abdic acum... Şi-ncep o nouă viaţă!

Efemer prin involuţii

Aberante involuţii

nod pe firul vieţii fac;

Bogăţiile sunt arma

omului cu duh sărac!

Cărţile se vor pe faţă,

când văzute-s pe din dos,

Drumul nu se mai sfârşeşte,

Pentru cei ce-l merg pe jos.

Efemerul e esenţa,

celor ce mai mult se vor,

Focul apele îngheaţă,

când e-aprins doar ca decor.

Gândul are îndrăzneala,

de a fi orice-i real,

Hotărând, printr-o idee,

absolutul ideal.

Idioţii-şi pun amprente,

orişiunde cred că pot,

Jurământul se rosteşte,

cu accente de robot.

Liniştea se vrea totală,

obţinută prin tăceri;

Mâine se doreşte astăzi

şi se uită ce-a fost ieri.

Noaptea-i plină de răspunsuri,

ziua trece tot mai greu,

Ochii caută spre ceruri,

semnul unui Dumnezeu.

Prea se umblă, fără frică,

prin unghere cu noroi,

Răstignind însemnul firii

şi uitând de cifra doi!

Stelele, din depărtare,

se văd toate-a fi la fel;

Timpul, doar, le-arată faţa

în excesul lui de zel.

Universuri paralele

se tot vor a se clădi,

Vraja, scenelor de-o seară,

ne învaţă-a ne minţi.

Zorii, însă, ne arată

nemascaţi şi nefardaţi,

Dominaţi de idealul,

de a deveni blazaţi;

Demnitatea e măsura

pentru ce putea-vom fi,

Dar câţi pot să înţeleagă

rostul nostru de-a trăi?

Preţul vieţii e-n scădere,

preţul pâinii a crescut,

Irealul e nuanţa,

reîntoarcerii-n trecut!

Fără regrete

Nu am regrete, n-am trăit aiurea,
O viaţă am iubit şi iar iubesc.
Sunt răzvrătit, că asta îmi e firea,
Dreptatea, pentru toţi o tot doresc!

Nu-mi pare rău că lumea nu mă place,
Mereu voi spune tot ce am de spus;
Acesta-s eu şi nu mai am ce face,
Şi nimeni n-o să spună că-s supus.

Iubesc mereu, de-i toamnă, iarnă, vară,
Îmi place lucrul simplu şi firesc.
Şi vreau, mereu, să cred că-i primăvară,
Să văd, mereu, că pomii înfloresc.

Iar dacă plec, eu vreau să ştiu şi unde,
Când voi pleca şi unde mă opresc;
Atât îmi pare rău, şi aş ascunde,
Această teamă-a unui gând firesc:

Îmi pare rău, că simt că-mbătrânesc...
Şi voi pleca, fără să ştiu şi unde...

Anotimpuri în Ardeal

Mă simt, din nou, adolescent
Şi-nvăţ o lecţie uitată,
Remaniind un gând prezent,
Prin tot ceea ce-am fost odată.

Uitasem ceea ce ştiam,
Credeam că totul se sfârşise;
Simţeam că iarna-mi bate-n geam,
Dar eu credeam, mereu, în vise.

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu, de ce şi iarna-i vară.
Şi cred, din nou, în ideal,
Din zorii zilei până-n seară.

Pe drumul meu, pun, azi, un semn,
Chiar dacă vorba-mi e şoptită
Şi-mi regăsesc un vechi îndemn,
Rebotezându-te... ispită.

Mi-e cerul vieţii înstelat,
Nici frică nu îmi e, nici teamă!
Pe drumul vieţii am plecat;
Ştiu că speranţa ta mă cheamă!

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu de ce şi iarna-i vară
Şi munţii-i trec, înspre Ardeal,
Să fac din toamnă, primăvară.

Aproape totul

Te iubesc în gândul înnoptării,
Lângă tine fac un pas, spre cer;
Simt în gându-ţi rostul întâmplării,
Totul e normal şi e mister.

Te-aş iubi în pragul dimineţii,
Să uităm de tot ce mai e rău;
Să rămânem laitmotivul vieţii,
Tu, mereu, a mea şi, eu al tău.

Te iubesc privind spre depărtare,
Lângă tine vreau să tot rămân;
Simt că am, din nou, un loc sub soare
Şi finalul pot să mi-l amân.

Te-aş iubi mereu, ca-n orice clipă
Să fim noi, perechea de-nceput,
Să uităm de pierderea-n risipă,
Totul să devină absolut.

Te iubesc în orişice trăire,
Te iubesc, oricând, oricum ar fi!
Fii a mea, să-mi fii ca împlinire,
Fără tine, viaţa mi-aş minţi!

Privire printre stele

Trag cu ochiul înspre stele
Şi te-aştept, te-aştept să vii,
Gândurile-mi sunt rebele,
Tu eşti tot ce vreau să-mi fii...

Simt lumina că m-atinge,
Cerul parcă-n pumni îl prind;
Fii a mea, să pot învinge,
Focul vieţii să-l aprind!

Şi-ţi astept, aştept, venirea
De o viaţă şi... mai mult;
Tu să-mi dărui nemurirea,
Eu doar vorba-ţi să ascult.

Încă mă grăbesc în toate,
Aş vrea toate să fi fost,
Pot orice, orice se poate,
Cât îmi eşti şi sens şi rost!

Drumul, dus-întors, spre stele,
Cândva, îmi părea enorm;
Trag cu ochiul, azi, spre ele
Şi în linişte adorm.

Gând spre tine

Uitat-am oare şoaptele iubirii?...
Sunt pomul înflorit dar nu rodesc?...
Trăi-voi doar sub semnul amintirii?...
Putea-voi drumul vieţii să-l iubesc?...

Pe cerul meu sunt nori şi e furtună...
E vreme bună doar când te-ntâlnesc...
Trăirea-mi grea ar vrea mereu să-ţi spună
Ceea ce simt mai mult decât gândesc.

Eu sunt un om, tu eşti mai mult: femeie...
Şi doar prin tine pot să nemuresc,
Îmi readuci speranţa-ntr-o idee,
Ştiind că totul fi-va doar firesc.

Prin tine simt a vieţii-nţelepciune,
Sub gând şi vis, de om, mă regăsesc,
Adorm plângând în cânt de rugăciune
Şi am curaj să spun că te iubesc.

Ridică-ţi ochii, hai, fără de frică,
Redă-mă lumii... Ai un har ceresc...
Uitarea de pe mine o ridică
Şi lasă-mă să spun că te iubesc!