Reali, cu lux de amănunte

Te-aştept să vii, la mine-n astă seară,
Să vezi şi tu cum poţi pluti pe nori,
Să dăm contur acestei nopţi de vară,
Ce nu vei vrea să se sfârşească-n zori!

Când, cei mai mulţi se-adună pe acasă,
Eu fug de norii ce m-adăpostesc,
Dar tot mai cred că ai să-mi fii mireasă,
Palate de cleştar să-ţi dăruiesc.

Şi plouă mult, să ni se facă-n ciudă;
Sunt mulţi acei ce vor să fim văzuţi
Şi stau pitiţi, doar, doar, o să audă
Cum au pierit cei doi necunoscuţi!

Dar noi, ascunşi de aure stelare,
Suntem un început fără sfârşit;
Un val imens şi-un ţărmure de mare
De neînvins şi chiar de neoprit.

Ne vom clădi o casă-n vârf de munte,
Acolo unde-i soare şi nu-s nori,
Iubindu-ne, cu lux de amănunte,
Şi neştiuți, ca doi nemuritori!

Risipă-n haos

E tot mai greu! Mi-e tot mai dor de tine,
Şi cerul parcă neguri şi-a tocmit,
Mă simt din lumea asta izgonit,
Dar tot mai caut zilele senine.

Lumina zilei când mi se arată
Mă-ngân cu ploaia într-un murmur trist,
Şi mituiesc speranţa să rezist,
Să fim noi doi, cei doi de altădată.

Redând valoare vieţii ca poveste,
Tot ce trăim să fie la plural,
Să transformăm absurdul în real,
Iar pe „va fi” să-l definim prin „este”.

Din sens invers să facem drum spre soare,
Recâştigând din mers tot ce-am pierdut,
Uitare aruncând peste trecut
Ca peste-a verii ploaie trecătoare.

Şi tot mai mult aştept să vină clipa
Când vom deschide uşa casei noi,
Şi împărţi-vom timpul doar la doi,
În haos risipind, pe veci, risipa.

Rugăciune-n vis

Eu mă rog mereu, mă rog şi-n vis,
Să se poată ceva inversa,
Iartă-l Doamne, ia-l în grija ta
Pe acest copil ce m-a ucis.

Lacrimile sunt un semn real,
Răbufnind prin gânduri de moment,
Doamne, iartă-i gândul indecent,
El e spuma crestelor de val.

Simt venind o zi ce n-a mai fost,
Liniştea ne va cuprinde, blând,
Dă-ne, Doamne, forţa unui gând,
Dă-ne, Doamne, al iubirii rost.

Se aude...

Se aude, câteodată,

vântul prin pădure,

Dându-ne, cumva, de veste

că veni-vor vremuri noi.

Şi chiar dacă mai sunt unii,

ce vor să ne fure,

Ni-i deschisă poarta vieţii;

poarta-i, doar, pentru noi doi.

Universuri paralele,

ne-au fost destinate,

Când credeau mai-marii vieţii,

că ei pot face ce vor,

Astăzi, suntem răzvrătiţii,

ce au mari păcate,

Că-şi vor soartă omenească

şi nu-s forme, în decor.

Plânge-n miezul nopţii cerul,

nimeni nu îl crede.

Se aude cum ne-arată

drumul, ce ne-a fost furat;

Avem dreptul de-a alege,

ceea ce se vede,

Sau, ceea ce nu se vede,

că-i curat şi luminat.

În cuvinte-nveninate,

fără socoteală,

Fără să-şi arate faţa,

chip hidos ne mâzgălesc.

Vor să fim văzuţi ca mască,

tristă şi banală,

Rătăcind, prin întuneric,

într-un dans, în lanţ drăcesc.

Apele îşi ies din matcă,

încercând să spele

Poticnirea, ce ni-i dată

ca-mplinire fără rost.

Răstigniţi, în necuprinsuri

şi-n porniri rebele,

Ni se spune că e bine

să fim, doar, ce alţii-au fost.

Printre sensuri

Între ultimatum şi dictat
Dumnezeu, se pare, m-a uitat,
Toţi mă vor un nume ce a fost,
Eu mă lupt pentru al vieţii rost.

Cei de-aproape-n suflet mă lovesc,
Alţii nici în ochi nu mă privesc,
Mulţi mă simt un ghimpe-n gândul lor,
Fericiţi ar fi de-ar fi să mor.

Simt că-i greu şi tot mai greu mereu,
Însă eu tot cred în Dumnezeu,
Oameni răi de toate m-au furat,
Mintea însă nu îmi e de luat.

Între ultimatum şi dictat,
Ştiu că unii cred că-s dărâmat,
Însă ştiu că nu pot fi învins,
Nu mă las de răul lor cuprins.

Lupt şi lupt cu gândul lor mişel,
Lupt, în adevăr, pentru un ţel!

Din Da în Nu…

Ceea ce-mi spui aşa aş vrea să fie,
Cuvântul să îşi aibă rol concret,
Să faci mereu speranţa să învie,
Denominând absurdul în regret.

Am înţeles de unde până unde
Pot să accept că nu-i nimic fatal,
Să urc mereu ştiind că pot ascunde
Contrariul mult doritului egal.

Nici nu mai vrei să crezi că, totuşi, poate
Cei ce ne ştiu şi văd şi înţeleg,
Şi văd şi eu că-mi sunt contrare toate
Şi nu mai am curajul să le neg.

Alerg mereu crezând că voi învinge,
Dar tot mereu ajung pe locul doi,
Mă simt bătut şi nu mă pot atinge,
Mă mişc, din ce în ce, tot mai greoi.

Dacă rostesc pe "nu" se-aude "da",
Şi dacă-i "da" se înţelege "nu",
De vreau sau nu, prevăd ce va urma,
Şi nu mă mir că tu nu mai eşti tu.

Motiv de perspective

Îmi spun mulţi că am şi perspective,
Că pot face tot ce n-am făcut,
Însă ce folos? Eu n-am motive,
Toată viaţa mea e în trecut...

Caut o minciună pentru mâine,
Caut o minciună ca motiv,
Apa-mi e de-ajuns... şi-un colţ de pâine
Că să uit de sensul negativ.

Simt durerea, ştiu cine loveşte,
Nu mă mai întreb “de ce?” şi “cât?”,
Caut să n-arăt ce îmi lipseşte,
Chiar şi-atunci când mai visez urât.

Capul nu mi-l plec sub vreo secure,
Ştiu pe cei ce capul meu îl vor,
Cei ce m-au furat vor azi să-mi fure
Şi speranţa mea în viitor.

Eu m-arăt mereu şi nu am frică,
Ştiu mai multe, nu vreau să vorbesc,
Oare câţi mai ştiu că lumea-i mică
Şi că mulţi nu ştiu ce povestesc?

Tac mereu şi am să duc cu mine
Adevărul chiar şi sub pământ,
Celor ce-mi fac rău eu le vreau bine,
Însă ei avea-vor un mormânt?

Tot încerc să-i fac să înţeleagă
Că, ascuns, păcatul e mai greu,
Că un nod cedează, se dezleagă,
Că exista doar un Dumnezeu.

Dacă îmi e dată suferinţa,
Sus, în Ceruri, fi-voi răsplătit,
Sufletu-mi trăi-va biruinţa
De a şti că-i totul rânduit.

Chiar de-ar fi să fie într-o seară
Ultima mea zi pe-acest pământ,
Ştiu că încă-o stea o să răsară...
Am jurat şi ţin la jurământ!

Steaua mea va da mereu lumină,
Să lovească rău-n rădăcină.