Însemn de gară

Ce sunt eu?... O biată gară tristă
Unde trenuri nu se mai opresc,
Gara ce-au uitat-o că există
Chiar şi cei ce-n treacăt o zăresc.

Zi de zi, la orişicare oră
Impiegatul e mereu la post,
Aşteptând mereu, acum ignoră
Că în schema vieţii e un “fost”.

Dinspre vest nu se mai văd mărfare,
De la est nimic nu-i anunţat,
Orele se pierd într-o-ntrebare,
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Dinspre nord se simte vântul rece,
Şi e întuneric înspre sud,
Trenuri nu mai trec, dar timpul trece,
Paşii pe peron nu se aud.

Linia ferată-i ruginită,
Până şi macazul s-a blocat,
Gara-i doar o casă părăsită
Unde toate doar “s-au întâmplat”.

Impiegatul însă e prezent
Aşteptând mereu un tren absent.

Realitate de seară

Seara-i lungă... Noaptea-i mare,
Toate-s doar o întâmplare,
Plouă totuşi, plouă rece,
Trec şi eu... Şi timpul trece.

Seară-i iarăşi... Vântul plânge,
Ploaia îmi pătrunde-n sânge,
Simt o ultimă zvâcnire
Regăsită-n amintire.

Seara-i tristă... Ploaia-i deasă,
Întunericul m-apasă,
Caut vorbe nerostite
Şi dau foc unei ispite.

Seara-i lungă... Seara-i tristă,
Seară-i iarăşi... Şi există...

Reamintire de toamnă

Mi-aduc aminte... Simt că toamna vine,
Se mai scurtează iarăşi câte-o zi,
Şi drumul mi se-arată către tine,
Să te găsesc pe orişiunde-ai fi.

Şi dacă, uneori, din întâmplare
Mi se mai pare c-am să rătăcesc,
Mă regăsesc... şi ies la drumul mare
Redefinind hotarul meu lumesc.

În miez de zi privirea-mi e hoinară,
Te caut şi aştept să simt că eşti
Un adevăr ce n-o să vrea să moară,
O nesfârşită carte cu poveşti.

Resimt mereu cum timpul mă apasă
Şi sunt mereu, mereu, căutător,
Eu sunt un trubadur fără de casă
Ce regăsirii tale-i e dator.

Mi-aduc aminte... Toamna e în toate,
Simţim mereu că timpul n-are preţ,
Dar eu te caut, ştiu că se mai poate
Să fim noi doi, să ne ferim de-ngheţ.

Vestirea prin clopot

Un dangăt într-o dungă

prin lume se aude,

Răstălmăcind chemarea

spre ziua de apoi,

Răspunsul şi-ntrebarea

sunt adevăruri crude,

Când totul se împarte,

fără de semn, la doi.

O taină-a-ndepărtării

cuprinde omenirea,

Iar apele-ncep astăzi

să curgă înapoi,

Dispare forma-n urmă

fără-a-şi găsi menirea,

Apocalipsa vine,

în primul rând, din noi.

Un dangăt se aude

şi-i mai mereu aproape,

Chemând spre începuturi

un sens primordial,

În absolutul clipei

cad stelele în ape,

Iar focul risipeşte

şi cel din urmă val.

Esenţa existenţei

începe să devină

Un fel de regăsire

a clipei de apoi,

Doar ochii pot să simtă

când va veni să vină

Apocalipsa care,

e-n primul rând, în noi.

Iar clopotul dă veste

că totul e-n schimbare,

Că focul se aprinde

deşi cad încă ploi,

Că timpul se grăbeşte

şi nici un sens nu are,

Că împărţirea încă

se face doar la doi.

Credinţă, în definitiv

Nu vă grăbiţi să credeţi c-am să mor,
Chiar dacă, într-un fel, m-aţi pus la zid,
Am fost şi am să fiu învingător
Şi orice poartă pot să o deschid.

Vă vreţi voi bine şi m-aţi dat tribut,
Şi aşteptaţi o zi, să ştiţi că plec,
Dar moartea am pierdut-o la barbut...
Perdant, aşa, prin faţa voastră trec.

Mă rog la Dumnezeu, mă rog la cer,
Să poată să vă ierte-acest păcat,
Şi chiar când voi loviţi eu încă sper,
Să-l regăsiţi pe Cel adevărat.

Eu n-am să fiu acel ce va plăti
La ceasul judecăţii de apoi,
Când îngerii la voi nu vor veni
Şi nimeni n-o să fie lângă voi.

Nu vă urăsc, ba chiar sunt doritor
Să fiu cu voi, să pot să vă ajut,
Când toate se întorc în matca lor
Prin jocul revenirii în trecut.

Loviţi-mă de vreţi! Orice va fi
Eu am puterea de a vă iubi.

Însemn de faptă

Într-un ritm prea clasic şi nebun,
Voi veni mereu în miez de noapte
Pus pe cele mai nebune fapte
Adevărul vieţii să ţi-l spun.

Răzvrătit, am să mă zbat în tine,
Să găsesc mereu câte-un răspuns,
Ca să ştiu că-mi este de ajuns
Când mă-ntreb "ce dracu' e cu mine"?

Pântecu-ţi va deveni un loc
Unde îngeri vin să se închine,
Unde ştiu că-i loc doar pentru mine
Când altarul vieţii e de foc.

Am nevoie să devin, prin toate,
Bulgăre de foc nimicitor,
Şi, privind mereu spre viitor,
Lumea, să încerc, s-o pun pe roate.

Noaptea în cuvânt

De eşti singură, iubito,

lasă-mă să vin la tine

Pe la miezul nopţii, poate,

şi-ai să vezi că totu-i bine,

Vom pluti spre orizonturi,

cu al gândurilor zbor,

Făuri-vom din trecuturi

drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii totuşi

pune un accent ciudat

Pe-o altă realitate,

pe tot ce s-a întâmplat.

Voi veni în vis la tine,

voi veni când n-ai să ştii,

Să nu dormi în astă noapte

ca să poţi din nou să-mi fii...

Steaua când e-nlăcrimată,

se iveşte-n prag la tine,

Şoapta mea e zbuciumată

de un gând ce-ţi aparţine;

Viscolul dacă se simte,

e un foşnet boreal,

Adevărul tu găseşte-l

cât eu încă sunt real...

Mai aproape de-ntrebare,

gândul caută răspuns,

Adevărul poate doare

când de vis este pătruns,

Pe deasupra de consoane,

litera e un cuvânt,

Poate plouă pe diseară

dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?

Noaptea sunt mereu cu tine,

Pe la miezul nopţii-n taină

te privesc când somnu-ţi vine,

Cerul iarăşi ne deschide

drum spre timpul viitor,

Trebuia să fie toate,

nu-i nimic întâmplător.