Noaptea în cuvânt

De eşti singură, iubito,

lasă-mă să vin la tine

Pe la miezul nopţii, poate,

şi-ai să vezi că totu-i bine,

Vom pluti spre orizonturi,

cu al gândurilor zbor,

Făuri-vom din trecuturi

drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii totuşi

pune un accent ciudat

Pe-o altă realitate,

pe tot ce s-a întâmplat.

Voi veni în vis la tine,

voi veni când n-ai să ştii,

Să nu dormi în astă noapte

ca să poţi din nou să-mi fii...

Steaua când e-nlăcrimată,

se iveşte-n prag la tine,

Şoapta mea e zbuciumată

de un gând ce-ţi aparţine;

Viscolul dacă se simte,

e un foşnet boreal,

Adevărul tu găseşte-l

cât eu încă sunt real...

Mai aproape de-ntrebare,

gândul caută răspuns,

Adevărul poate doare

când de vis este pătruns,

Pe deasupra de consoane,

litera e un cuvânt,

Poate plouă pe diseară

dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?

Noaptea sunt mereu cu tine,

Pe la miezul nopţii-n taină

te privesc când somnu-ţi vine,

Cerul iarăşi ne deschide

drum spre timpul viitor,

Trebuia să fie toate,

nu-i nimic întâmplător.

Cântec pentru o anume zi

Azi e ziua absolută,
Ziua-ntoarcerii-n real,
Comedia surdo-mută
A ajuns şi la final.

Prin realităţi concrete
Punem pasul pe destin,
C-ajunsese să ne-mbete
Surogatul de venin.

Idioţii speră parcă,
Ne privesc prin mii de ochi,
Să ne rupă tot încearcă
Prin descântul de deochi.

Ziua în amiaza mare,
Vei veni şi-ai să rămâi,
Să-mi fii veşnic sărbătoare
Şi iubita mea dintâi.

Printre lacrimi de speranţă
Punem lacăt pe ce-a fost,
Ca să punem în balanţă
Irosirea fără rost.

Luna nouă când se-arată
Vom fi noi şi-un singur gând,
Poate, chiar şi ea mirată,
Va fi strop de foc, arzând.

Azi e ziua de-mplinire
A normalului firesc,
Mi te dai spre nemurire,
Eu prin tine nemuresc.

Mâine, ca reper

Drumul către libertate

trece printr-un lung surghiun,

Ploile aduc dezastrul

chiar în noaptea de ajun,

Mâine o să fie bine,

mâine fi-vom nesupuşi,

Vom fi noi în toată firea,

nu un teatru de păpuşi.

Azi e ultima zvâcnire

a trecutului din noi,

În această noapte sfântă

ne vom înnoi prin ploi.

Punând umăr lângă umăr

şi cuvânt lângă cuvânt,

Vine vremea regăsirii

pasului ce ne-a fost frânt.

Focul zilelor de vară

curăţi-va tot ce-i rău,

Să rămânem totdeauna:

tu a mea şi eu al tău,

Pe deasupra de convulsii,

pe deasupra de idei,

Te-aş alege totdeauna

dintre sute de femei.

Pot privi din nou la stele,

pot chiar bântui prin cer,

Ştiu că-mi e deschisă calea

viitorului prosper,

Nu mi-e frică nici de moarte,/span>

ştiu că sunt învingător,

Mâine-am să te duc, iubito,/span>

pe tărâmul viselor.

Mâine lumea va-nţelege

că ce-a fost nu va mai fi,

Am ştiut găsi o cale

de-a fi noi şi-a ne iubi.

Adevărul nu se lasă,

chiar de orişice, învins,

Cartea vieţii se tot scrie,

mai e mult pân' la cuprins.

Pregăteşte-te, iubito,

pasul nu va fi prea greu,

Încă-odată, şi-ncă-odată,

vom fi numai tu şi eu,

Tot ce se va vrea-mpotrivă

va fi mâine dispărut,

Vom renaşte din cenuşă

lăsând restul în trecut.

Va fi poate chiar furtună,

din senin, în miez de zi,

Să putem să rupem lanţul

ce încearcă-a ne robi,

Însă lacrimile noastre

ne vor ridica spre cer,

Mâine va fi ziua sfântă,

mâine ne va fi reper.

Eternitate prin dilemă

Hai, priveşte! Ceaţa se ridică...
Vom deschide ochii către cer,
De-adevărul vieţii să n-ai frică,
El va fi al lacrimei reper.

Vei avea dezamăgiri cumplite,
N-ai să ai nimic de înţeles,
Tu-ţi vroiai doar visuri împlinite,
Rudele-ţi altceva au ales.

Vârf de munte noi puteam învinge,
Şi din piatră seacă făceam rost,
Ei vroiau în râpe a ne-mpinge
Să rostim mereu doar pe “am fost”.

Adunând înaltul şi-adâncimea,
Au lovit când ne credeam la mal,
Malului noi neştiind mărimea,
Ne-am lăsat purtaţi de câte-un val.

Tu, spre vest, şi eu, spre est, într-una
Căutat-am vieţii un liman...
Şi ne tot îndepărta minciuna,
Să trăim absurd şi inuman.

Şoaptele aveau o urmă ştearsă
Şi loveam cu orişice cuvânt,
Mai mereu ne înscenam o farsă
Transformând iubirea în mormânt.

Însă-ncet, miracolul risipei
L-am aflat, cu viaţa mea plătind,
Şi încerc a da putere clipei
Focul vieţii iarăşi reaprind.

Semnul vieţii vei purta-ncă-odată,
Iar eternităţii-ai să mă dai,
Rodul împlinirii de-altădată
Va-nflori din nou în luna mai.

Mereu, de la extremă la extremă,
Asta e viaţa… veşnic o dilemă.

Schimbare în simţire

Se simte-n toate o schimbare
Şi un însemn de rod bogat,
Pecetluind un ţărm de mare
Real, paradoxal, ciudat.

Şi fi-va iarăşi începutul
Acelui gând fără sfârşit,
Înnobilat de absolutul
Întregului redefinit.

Punând accent de zi senină,
Al nopţii prag se dă învins,
Redând speranţelor lumină
Şi cărţii noastre un cuprins.

Se simte-n toate o schimbare
Reală şi hotărâtoare.

Blestem

Face-m-ai, să mă tot faci
O lumină cât mai clară,
Să mă cerţi şi dacă taci
Când se-ntunecă afară...

Face-m-ai, să mă tot ai
Cu-nceputul şi sfârşitul,
Să mă duci noaptea în rai,
Veşnic să-mi fii răsăritul...

Face-m-ai, să fiu mereu
Gândul ce-i mereu cu tine,
Să-ţi fiu pavăză la greu,
Să fiu umbra ta la bine.

Face-m-ai, să mă tot ştii
Gândul tău de dimineaţă,
Noaptea-n vis să îmi tot vii
Să mă readuci la viaţă.

Face-te-ai, orice va fi
Visul meu de-a izbândi...

Cântec de timp prezent

O, Doamne, cât eşti de frumoasă,
Din care cer ai apărut?
Mă doare timpul, mă apasă,
Dar ştiu că nu-i nimic pierdut...

Şi-i vremea când, deopotrivă,
E-aşa de cald şi vin şi ploi,
Iar dacă totul e-mpotrivă
Noi învăţăm să fim iar noi...

Se poate însă ca prin ape,
Prin foc, prin nopţi fără hotar,
Să ne aducem mai aproape
Un gând strivit în calendar...

Şi simt că de nimic nu-mi pasă,
Şi simt că-s iar adolescent,
Şi eşti a timpului mireasă,
E vremea timpului prezent...