Concis în sens

Un cer de primăvară este viaţa,
Un cer senin găseşti mai peste tot,
Când vrei, chiar dacă plouă dimineaţa,
Tu poţi s-o faci senină, eu socot.

Din lacrima trecutului, din şoaptă,
Poţi face visul ideal suprem,
Când viaţa e legată doar de-o faptă
Să ne-ntrebăm mereu: De ce nu vrem?

La schimb, mereu găsim câte-o acuză
Şi totul pare un etern coşmar,
Problema zilei – cea mai mare scuză
Şi nu ni-i clar că trecem în zadar.

A fi o umbră… asta-i împlinirea
De care ne simţim mereu legaţi
Când, peste ani, ne doare amintirea,
Vom fi mai mult săraci decât bogaţi.

Absurdul e o plagă redeschisă
Chiar de-nţelesul gândului curat,
Înnobilând o viaţă compromisă
Cu un însemn al marelui păcat.

Ireversibil nu-i nimic în viaţă,
Suficient rămâne şi un semn,
Trecută-i noaptea... Mâine dimineaţă
Putem fi hotărâre şi îndemn.

Tu poţi schimba o simplă întâmplare
În fapt real către continuare.

Esenţiale întrebări

Mereu te simt ca pe-o-ntrebare:

De fapt, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Prea de la sine se-nţelege

că nu e totul numai bine...

Se simt în gânduri vorbe triste

şi trist se-aşează pe hârtie,

Încearcă încă să refacă

un adevăr... Să-l reînvie...

Prin frigul nopţilor de iarnă

apar în gându-ţi doruri multe,

Întruchipând plecări amare,

când nimeni nu vrea să te-asculte.

De te-ai întoarce doar o clipă,

privind ce-a fost realitatea,

Te poti cunoaşte... Dar socoate:

ai cunoscut oare dreptatea?

Strivită de priviri fugare

ori de chemări înrobitoare,

Te-ascunzi în ceaţa dimineţii

şi parcă-ai vrea să te omoare.

Şi mă întreb... şi n-am răspunsuri

răspunsul e de fapt în tine,

E ceva ce-ai lăsat în urmă

şi te gândeşti că nu mai vine?

Tristeţea pentru noi...

Timizi, prin nopţile senine
Treceam tăcuţi, numai noi doi...
Veneai mereu, mereu la mine,
Ce trist... Azi, ape-s între noi...

Senini, prin serile de vară
Treceam, ştiindu-ne noi doi...
Mi-erai o floare... cea mai rară,
Ce trist... Azi, noapte-i între noi...

Desculţi, prin ploile de toamnă
Treceam privindu-ne, noi doi...
Ai fost a vieţii mele doamnă,
Ce trist... Azi, munţii-s între noi.

Şi am uitat că eram doi...
Ce trist... O lume-i între noi...

Eu şi viaţa, un cuvânt

Am făcut în viaţă multe,

şi mai bune, şi mai rele,

Am privit mereu spre soare,

am crezut mereu în stele.

Mi-am croit un drum spre lume

şi mai greu, şi mai uşor,

Unii mi-au ucis speranţa,

m-au gonit din lumea lor.

Chiar am vrut să fac de toate,

le-am făcut mai rău, mai bine,

Cândva îmi doream palate,

azi mă plimb printre ruine.

Am rostit un gând de ducă,

mi-era când uşor, când greu,

Frică-mi e azi de cuvinte,

un cuvânt mă simt şi eu.

Fata Morgana

E-atât de cald în luna lui Cuptor,
Iluziile au un glas de fată,
Doar nopţile-s deasupra tuturor
Şi viaţa e atât de zbuciumată.

E cald şi tot pămîntul parcă arde
Şi focul nu-şi găseşte mărginire,
Năvală dau simţirile bastarde
Dorindu-se motive de trăire.

E tot mai cald şi visele-s fierbinţi,
Şi gândul fierbinţelii face jocul,
Mirajele se-nstăpânesc, cuminţi,
Sfinţind şi bucuria şi norocul.

E cald şi chiar speranţa pare moartă,
Cu greu mai trece pragul înspre viaţă,
Nici depărtarea nu mai are soartă
Şi florile se ofilesc în ceaţă.

E-atît de cald în luna lui Cuptor...
Scriu un cuvânt şi se înmoaie pana,
Văd năvălind deasupra tuturor,
Şi-n viaţa mea, la fel, fata morgana.

Cîntec scurt

Nu am crezut că nu mă pot abţine
De-a mai trăi iubire-adevărată,
Că sufletul, când cade-ntre ruine,
Doar ca ruină lumii se arată.

Dar ne-am găsit iată, înc-odată,
Simt o trăire ameninţătoare
Rupînd un zid, bucată cu bucată,
Spre neumbrirea razelor de soare.

Mă simt tot eu şi ştiu că e mai bine,
Şi-ţi scriu, cum nu credeam a-ţi scrie!
Te simt în mine şi mă simt în tine,
Trăind a vieţii noastre poezie!

Şi lumii, din ruine se arată
Un suflet care crede-n altădată!

Anti-actorie

Prin toate câte sunt şi ne apasă
Tu joci o comedie surdo-mută,
Dar azi, într-devăr, nu îmi mai pasă,
Timpul trecut mereu mi se impută.

Am fost şi eu, pesemne, spectatorul
Ce-n linii mari, tăcut, te şi dorea,
Însă, acum, eu sunt doar trecătorul
Ce nici nu mai priveşte joaca ta.

Jucai şi joci pe scenele urgiei
Alături de o umbră fără formă,
Căci aşteptând consemnele regiei
Nu-nţelegeai că plata-ţi e enormă.

Apoi, ca un firesc contradictoriu,
Plângeai pe roua nopţilor cu lună,
Căci, poate, din destin sau din orgoliu
Pluteai pe aripi negre de furtună.

Am fost şi eu pe scena ta, obscură,
Orbită de desfrâu ca de lumină,
Dar am simţit că totu-i o măsură
În care şi trecutu-i plin de vină.

Şi am jucat un rol...în drama tristă
Am fost înscris în rol ca titular,
Deşi ştiam că rolul nu există,
Nu m-am oprit, ştiind că e-n zadar.

Apoi a fost deodat’ “ultima scenă”
Veneam la tine cu-n buchet de flori.
Privindu-ţi sânii storşi, de magdalenă
Ce-şi caută, spre casă, drum, în zori.

A fost să joc o dramă exilată
Un timp ce azi îl simt fără temei.
De-acum, în viaţa mea însingurată,
N-am să mă joc, căci joc pe nervii mei.

Ţi-aş scrie şi o ultimă scrisoare
Deşi nici una nu am vrut să-ţi scriu,
În care ţi-aş jura că-i o eroare,
Că drumul înapoi eu nu îl ştiu.

Dar valul vieţii-i iarăşi plin de spume
Şi viaţa pot în cer s-o regăsesc,
Chiar dacă ştreangu-l simt că mă sugrumă
Nu mă mai tem... Nu joc! Nu mă prostesc!

M-am săturat să joc această piesă
Cu un fundal de urme pe zăpadă,
Şi-ţi dăruiesc, înlăcrimat, o lesă...
S-o porţi... E singura-ţi de preţ podoabă!