În colţul ce-l iubesc mai mult, de-o vreme,
E-un scaun şi o masă, învechite;
Un tron domniei mele ce se teme
De toată drama lumii stingherite.
Am aşezat şi lampa mea cea veche
Şi-n ea am pus un rest de lumânare
Să-mi lumineze nopţile de veghe
Când, tuturor, eu caut alinare.
Mi-am aşezat la marginea ferestrei
Cartea ce ştiu că nimeni nu a scris-o
Şi, atârnată-n capetele lesei,
Către o lume-ntragă am trimis-o.
Atât cuprinde sala de domnie
A primului monarh necunoscut,
Ce azi domneşte, fără bucurie,
Sub lagărul blestemului trecut.
Şi mi-am făcut din ochii mei o gardă,
Şi arme mi-am făcut din vorba mea,
Iar gândurile, azi, ca la paradă
Se-nşiruiesc: a fi şi a putea.
În carte-i scrisă-ntreaga mea avere
Pe care tribunale vor s-o-mpartă;
Sălbăticia nopţilor ce-mi cere
Să-mi retrasez destinul pe o hartă.
Şi, stând pe scaun ca pe tronul sacru,
Sunt împăratul duhului stingher;
Fără de milă poruncesc masacrul,
Pământului, izbăvitor de cer.
Şi poruncesc mereu şi bat în masă,
La slugile ce poartă chipul meu,
Împărăţia mea e doar o casă
În care voi avea exil mereu.
luni, 7 iulie 1986
miercuri, 22 ianuarie 1986
Nins de foc
Trupul tău e ars de focuri sfinte
Şi prădat de cele şapte zile
Stinge lampa, fii cea mai cuminte
E-ntuneric, clipele-s umile.
Lasă-ţi ochii prada mea veciei
Şi îmi pune-n palmă încă şoapte,
Tu-ntinezi o mreajă-a bucuriei
Cu-ntunericul de încă-o noapte.
Lacrime ne şiroiesc pe gură
Şi-n privire-s pale şi văpaie,
E un drum spre viaţă ori spre ură
Ca un fulg de soare stins în ploaie.
Caii albi trag valuri mari de ceaţă,
Ziua nu-i grăbită să se-arate,
Pînă mîine-ncepe-o nouă viaţă
Şi-or să vină îngeri să ne cate.
Vălul apei clipoceşte-n casă,
Îl aud şi inima îmi bate
Şi te-arunc în foc să-mi fii mireasă
Şi-am să am o nuntă-n şapte sate.
Lasă-ţi fruntea albă mult spre mine,
Vreau să te privesc cînd îţi e somn
Şi-n prohodul ce-ţi va aparţine
O să ningă plînsul meu enorm.
Şi prădat de cele şapte zile
Stinge lampa, fii cea mai cuminte
E-ntuneric, clipele-s umile.
Lasă-ţi ochii prada mea veciei
Şi îmi pune-n palmă încă şoapte,
Tu-ntinezi o mreajă-a bucuriei
Cu-ntunericul de încă-o noapte.
Lacrime ne şiroiesc pe gură
Şi-n privire-s pale şi văpaie,
E un drum spre viaţă ori spre ură
Ca un fulg de soare stins în ploaie.
Caii albi trag valuri mari de ceaţă,
Ziua nu-i grăbită să se-arate,
Pînă mîine-ncepe-o nouă viaţă
Şi-or să vină îngeri să ne cate.
Vălul apei clipoceşte-n casă,
Îl aud şi inima îmi bate
Şi te-arunc în foc să-mi fii mireasă
Şi-am să am o nuntă-n şapte sate.
Lasă-ţi fruntea albă mult spre mine,
Vreau să te privesc cînd îţi e somn
Şi-n prohodul ce-ţi va aparţine
O să ningă plînsul meu enorm.
miercuri, 18 decembrie 1985
Întoarcere
O lacrimă de dangăt se aude,
Cu lacrima ce cade ştiu că-s rude,
Sunt uneori un pas la întâmplare,
Iar pasul îl resimt ca pe-o urmare,
O spadă sînt şi barcă pribegită,
Mă-ntorc în sat la casa-mi părăsită.
Cu lacrima ce cade ştiu că-s rude,
Dar bate clopotul mereu în dungă,
Cocoşii trec tăind un drum. M-alungă...
Sunt uneori un pas la întâmplare,
Iar pasul îl resimt ca pe-o urmare,
Dar drumul e un val ce se retrage,
Înaltul e un gol imens. M-atrage..
O spadă sînt şi barcă pribegită,
Mă-ntorc în sat la casa-mi părăsită.
sâmbătă, 23 noiembrie 1985
Justiţie morală
Deşi întreaga lume-i împărţită
Se dă greşelii un imens temei,
Orice idee pare potrivită
Cînd poate fi-nsuşită de lachei.
Dintr-un nimic ne pomenim în crize,
Istoria e pusă peste toate,
Chiar şi în sporturi se mai fac devize
Pentru puteri ce au mereu dreptate.
În simţul tuturor e răzvrătire
Cînd toate-s pregătite din culise,
Dar lumea totuşi crede-n împlinire
Bătînd acelaşi drum ca şi Ulise.
Toţi foştii cavaleri sînt astăzi slugă
Şi s-au vîndut sintagmelor servide
Degeaba înălţa-se-vor în rugă,
Arenele de luptă sînt aride.
Chiar dacă legea se mai vrea supremă
Minciuna are dreptul absolut,
În ochii tuturor e o dilemă,
Procesul e un teatru surdo-mut.
Se dă greşelii un imens temei,
Orice idee pare potrivită
Cînd poate fi-nsuşită de lachei.
Dintr-un nimic ne pomenim în crize,
Istoria e pusă peste toate,
Chiar şi în sporturi se mai fac devize
Pentru puteri ce au mereu dreptate.
În simţul tuturor e răzvrătire
Cînd toate-s pregătite din culise,
Dar lumea totuşi crede-n împlinire
Bătînd acelaşi drum ca şi Ulise.
Toţi foştii cavaleri sînt astăzi slugă
Şi s-au vîndut sintagmelor servide
Degeaba înălţa-se-vor în rugă,
Arenele de luptă sînt aride.
Chiar dacă legea se mai vrea supremă
Minciuna are dreptul absolut,
În ochii tuturor e o dilemă,
Procesul e un teatru surdo-mut.
luni, 4 noiembrie 1985
Lacrima dimineţii
La despletirea apelor vieţii
S-a rupt chiar şi stindardul dimineţii...
Şi-n ruga răvăşirilor de lună
Rămîn enigmele să ne supună,
Iar pe decorul frunzelor sihastre
Se întunecă şi zările albastre.
Plutind spre stele, patima deşartă,
Luminii soarelui îi spune soartă.
Doar infinitul nopţilor apuse
Adună adevăruri suprapuse.
Peste decorul frunzelor strivite
Se simt doar paşi de umbre părăsite.
Deasupra lor lumina lăcrimează
Şi aripii de soare-i zice rază,
Încătuşate-n ziduri crenelate
Umbrele nopţii-s răni cicatrizate.
S-a rupt chiar şi stindardul dimineţii...
Şi-n ruga răvăşirilor de lună
Rămîn enigmele să ne supună,
Iar pe decorul frunzelor sihastre
Se întunecă şi zările albastre.
Plutind spre stele, patima deşartă,
Luminii soarelui îi spune soartă.
Doar infinitul nopţilor apuse
Adună adevăruri suprapuse.
Peste decorul frunzelor strivite
Se simt doar paşi de umbre părăsite.
Deasupra lor lumina lăcrimează
Şi aripii de soare-i zice rază,
Încătuşate-n ziduri crenelate
Umbrele nopţii-s răni cicatrizate.
sâmbătă, 26 octombrie 1985
Ecou în destin
Cine sînt? Mă-ntreabă-o lume,
Cine sînt? Mă-ntreabă toţi,
Eu răspund şi al meu nume
E mereu furat de hoţi.
Locuit-am prima dată
Cînd potopul mai bătea
Înviind într-o săgeată
Renăscînd în vremea mea.
M-am purtat cu nemurire
Ca să-mi fiu stapîn şi rost
Să trăiesc pentru iubire
În de toate cîte-au fost.
Lacrima, precum se ştie
E izvor de bucurii,
Sînt stăpîn pe veşnicie
Şi mă nasc prin ai mei fii.
Ca să simt îngândurarea
Drumuri bat în sus şi-n jos,
Şi-nţeleg de ce-ntîmplarea
Face fapte cu folos.
Dar mai sînt şi am o soartă
N-am murit şi n-am să mor
Chiar şi moartea-mi este moartă
De iubire îmi e dor.
Pe sub stele, pe sub lună
Sărut frunza de destin,
Caut drumul ce m-adună
Stelelor, plângând, mă-nchin.
Cine sînt? mă-ntreabă-o lume,
Eu răspund c-aici rămîn
Că şi-n marea numai spume
Nu-s nici slugă, nici stăpân.
Cine sînt? Mă-ntreabă toţi,
Eu răspund şi al meu nume
E mereu furat de hoţi.
Locuit-am prima dată
Cînd potopul mai bătea
Înviind într-o săgeată
Renăscînd în vremea mea.
M-am purtat cu nemurire
Ca să-mi fiu stapîn şi rost
Să trăiesc pentru iubire
În de toate cîte-au fost.
Lacrima, precum se ştie
E izvor de bucurii,
Sînt stăpîn pe veşnicie
Şi mă nasc prin ai mei fii.
Ca să simt îngândurarea
Drumuri bat în sus şi-n jos,
Şi-nţeleg de ce-ntîmplarea
Face fapte cu folos.
Dar mai sînt şi am o soartă
N-am murit şi n-am să mor
Chiar şi moartea-mi este moartă
De iubire îmi e dor.
Pe sub stele, pe sub lună
Sărut frunza de destin,
Caut drumul ce m-adună
Stelelor, plângând, mă-nchin.
Cine sînt? mă-ntreabă-o lume,
Eu răspund c-aici rămîn
Că şi-n marea numai spume
Nu-s nici slugă, nici stăpân.
vineri, 12 iulie 1985
Dezlegare în mister
Cine poate să-nţeleagă
Viaţa unui om stingher
Şi-n mister cu el să meargă
Să dezlege-acest mister?
Iar cînd tainele lui sfinte
Plîng şi rîd fără nevoie,
Cinic dor de-al său părinte
Sieşi să nu aibă voie?
Asta astăzi fiind porunca,
Parcă-i plînge-un dor de mamă,
Firea tragică-i fiind munca,
Răbufnirea dor se cheamă?
Iar apoi cătînd stindarde
Şi dînd foc la amintire,
Candela nefirii arde,
Chiar şi viaţa-i rătăcire?
Printre zboruri şi cuvinte
Cine poate să-nţeleagă?
Numai drumul înainte,
Fiinţa veşnică pribeagă?
Cine poate să-nţeleagă
Viaţa unui om stingher
Şi-n mister cu el să meargă
Să dezlege un mister?
[Cine poate să-nţeleagă
Îl dezleagă de mister!]
Viaţa unui om stingher
Şi-n mister cu el să meargă
Să dezlege-acest mister?
Iar cînd tainele lui sfinte
Plîng şi rîd fără nevoie,
Cinic dor de-al său părinte
Sieşi să nu aibă voie?
Asta astăzi fiind porunca,
Parcă-i plînge-un dor de mamă,
Firea tragică-i fiind munca,
Răbufnirea dor se cheamă?
Iar apoi cătînd stindarde
Şi dînd foc la amintire,
Candela nefirii arde,
Chiar şi viaţa-i rătăcire?
Printre zboruri şi cuvinte
Cine poate să-nţeleagă?
Numai drumul înainte,
Fiinţa veşnică pribeagă?
Cine poate să-nţeleagă
Viaţa unui om stingher
Şi-n mister cu el să meargă
Să dezlege un mister?
[Cine poate să-nţeleagă
Îl dezleagă de mister!]
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)


