Hai, Doamne, vino Doamne!

Hai, vino, Doamne, şi îndreaptă lumea
Ce spune că minciuna-i doar mister,
Ce crede că e dat pe totdeauna
Să-şi ducă ochii-n jos, nu înspre cer.

Şi eu sunt om şi chiar de ştiu mai multe,
Mă uit şi văd şi aflu-ntâmplător
Ceea ce unii spun, uitând s-asculte,
Că omul nu minciunii-i e dator.

Trecând prin viaţă, am văzut de toate:
Căderi, rupturi şi treceri prin ce-i greu,
Şi-am învăţat că orişicine poate
Să mintă oameni, nu pe Dumnezeu...

Hai, vino, Doamne, haide şi arată
Că ne-ai lăsat să fim precum ai vrut,
Dar spusa noi ţi-am pus-o la erată
Şi ne-ntinăm cu-o umbră din trecut.

Ne trecem vremea roşi de neputinţe,
Ţinând gunoaie strânse la ciorap,
Uitând că vieţii nu-s ca trebuinţe,
Că nu ne-ascultă şi îşi fac de cap.

Putem fi altfel, alţii, altcumva,
Putem fugi de tot ce am făcut?
Hai, vino, spune tu, cu vorba ta
Că orice-a fost se face cunoscut.

Dar, Doamne, tu putea-vei înţelege
De ce se minte şi, acuzator,
Pe cel ce nu se-ascunde vor să-l lege
Ca cel ce rău ar face tuturor?

Mă rog spre tine, Doamne, hai, îndreaptă,
Pe cei ce încă fug de semnul tău,
Deşi tot de la Tine ei aşteaptă
Să-i scoţi din ce e greu, din ce e rău.

Rotocoale arse-n foc

De dincolo, în nopţile de veghe,
Aduc însemne şi-nţelesuri noi,
Din vremea unei lumi ce pare veche,
Cu definiţii ce-nglobau pe ”doi”.

Şi printre multe ce se pot chiar spune,
Cuvântul printr-un gând îl definesc,
Pentru acei ce cred că-i o minune
A şti iubi în mod dumnezeiesc.

Mereu pe ducă şi mereu pe fugă
Am dat de toate şi mi-a fost şi greu,
Să tot ascult pe cei ce-nalţă rugă
În contra lor, fugind de Dumnezeu.

Aici e greu, căci grea e împăcarea
Cu ceea ce să fim noi ne-am ales,
Că nu-i decât o formă întâmplarea
Când Dumnezeu ne dă de înţeles.

În plânsul nopţii vin şi se arată
Acei ce-au fost chezaşi la mărturii,
Cerând să fim ceea ce-am fost odată,
Cerând să fim lumina din făclii.

Şi moartea morţii, când ne dă târcoale,
Ne dă porunca de-a redeveni
Un foc arzând, nu fum în rotocoale,
Un drum măreţ să ştim a defini.

La ceas de treceri...

De ieri m-am sărăcit de-o rădăcină,
Mă simt cumva spre cer eliberat...
Am doar un drum... În sus, înspre Lumină,
Ce-a fost, a fost... aşa s-a întâmplat.

Mai mult sau mai puţin a fost să fie
Ceea ce unii spun că n-ar fi fost,
Avut-am totuşi o copilărie
Ce mi-a impus să ştiu al vieţii rost.

Azi sunt mai liber, pot zbura-nspre munte
Mânat de dorul de a urca mai sus,
Uitând că sunt un şir de amănunte
Ce-şi duce crucea-n spate, ca Iisus.

Sunt parcă mai sărac... doar dintr-o parte
Mă mai privesc cei ce aproape-mi sunt,
Şi de la mine mai aşteaptă-o carte
În care spun ce văd înspre Pământ!

Aseară-am adormit... Simţeam dorinţa
De-a şti că apa mării a-ngheţat,
Ţinându-şi într-un fel făgăduinţa
De-a arde-n ger ceea ce nu-i curat.

Aşa îmi este noaptea... nu-mi e teamă,
Trăiesc aici şi-n Ceruri urc mereu...
Dar Cerul simt că tot mai mult mă cheamă...
În Ceruri e de ieri şi tatăl meu!

Din gând, din vorbă sau din faptă

Atâtea vorbe mi se spun, să-mi pară
Că tot ce fac e mult prea inutil,
Că nu pot fi mai mult decât povară
Şi-i timpul să dispar tip-til, tip-til.

Atâtea gânduri vin şi se revarsă
Să nu mă-ndrept spre ce mi-e revelat,
Să mă reneg, să spun că e o farsă,
Şi altceva e mai adevărat.

Atâtea fapte vor să stea-mpotrivă
Ca eu să cred că drumul e greşit,
Şi sunt ca o epavă în derivă,
Plutind înspre aproapele-i sfârşit.

Atâtea toate... Însă o-ntrebare
Îmi dă răspunsul, clar, înălţător,
Dar tot m-aud spunându-mi cu mirare,
De ce să mor când nu-mi e dat să mor?

În zori de zi, când soarele se-arată
Nu-mi simt căderea, nu mă simt învins,
Simt timpul şi mă simt ca niciodată,
Că pot să ştiu al vieţii foc aprins.

Din praful vremii, văd, se plămădeşte,
Spre fapte, vorba ce a fost un gând,
Că soarta-mi e de om şi, omeneşte,
Prin viaţă am, de-acum, de mers, râzând!

Şi chiar de-i astăzi greu, mâine-i uşor,
De ce să mor când nu mi-e dat să mor?

Prietenia ca pariu

Nu pun pariuri, când, în sens normal
Motivul are dublu înţeles,
Prieten sunt cu cei ce-n mod real
Mă vor cum sunt, aşa cum mi-am ales.

Cei ce mă vor nu-mi cer să le declar,
Sau să le spun doar ce le e pe plac,
Sunt eu şi bun, şi rău, de-i necesar,
Le-ar fi mai bine dacă-nvăţ să tac?

Prietenia nu e un pariu
Ce poate fi pierdut sau câştigat,
E starea sufletească de om viu
A celui ce cu sine e-mpăcat.

Exist şi ştiu că pot să tot exist
Când tot ce dau văzut e ca un dar,
Când vesel fac să fie pe cel trist
Şi viaţa să nu-i treacă în zadar.

Război, nu joc

E timpul să scot sabia din teacă,
Aceasta-i luptă, nicidecum un joc,
Motive n-am să cred că dintr-o joacă
Trei suflete au ars deja în foc.

E timpul de-a lovi fără cruţare,
De a opri masacrul fără rost,
Cei ce ucid, n-o fac la întâmplare,
Ascunşi mereu de-al nopţii adăpost.

De-i las mai mult, mereu or să o facă,
Prea mult se cred că sunt de neînvins,
E timpul să înveţe să le placă
Un dans în jurul unui rug aprins.

Să stau s-aştept? Ce poate să urmeze?
Să ardem toţi sau toţi să ne-nchinăm
Celor ce vor prostia să-şi clameze,
Voind doar drumul lor să îl urmăm?

Îmi e de-ajuns, n-am cum să am răbdare,
Vin vremuri noi cum n-am mai cunoscut,
De ce-aş mai sta în sala de-aşteptare
Până ce trenul vieţii a trecut?

Aşa e dat, aşa să se-mplinească,
Război s-a vrut, război, în Cer, va fi,
Căci nimeni n-are drept să rostuiască
Altfel ce-i dat a fi, a se-mplini.

Grăbite rostuiri

E grabă mare, poarta e deschisă,
s-au coborât lumini de foarte sus,
primit-am veşti...povestea-mi este scrisă,
de-a fi bătrân, ce alţii, tineri, nu-s.

Şi se întâmplă toate deodată,
se-adună polul nord în polul sud,
şi-i cald, aşa cum n-a mai fost vreodată
şi Lupii albi cum vin deja se-aud.

De veste dau şi îmi aduc o veste,
şi-n dans de luptă-n jurul meu se-ncing,
chiar de-a fost greu şi încă îmi e greu,
Stihii şi Fiare dat îmi e să-nving.

Lumini din Ceruri vin să lumineze
altarul vieţii-n care va veni
cel ce-i dorit şi-i dat să-ntemeieze
o lume-n care omul, Om va fi.

Acum că vine ziua ce, se ştie,
tot rostuieşte vremuri ce vor fi,
mă văd trăind o mare bucurie,
şi iarăşi nemurire voi trăi.