Curcubeu de toamnă

Un curcubeu pe cer mi se arată
Şi ştiu că din privire-ţi e pornit...
Priveliştea e-aşa de minunată,
Tot împrejurul meu a amuţit.

Lumina, albă, poate să se-mpartă,
Şi pot să spun că văd şapte culori,
Din mine ceva însă mă şi ceartă
Şi mă gândesc de ce mă trec fiori.

Departe, spre departe, de departe,
Vizibil este scris în curcubeu,
Din împlinirea noastră scriu o carte,
Dar nu ştiu care-i tu şi care-s eu.

Când tu, când eu, când amândoi deodată
Ne suntem steag şi prag şi ideal,
E toamnă... Curcubeul se arată
Să ne ajute-a trece peste val.

Autoportret de timp prezent

Sunt un om ce-şi coase haina ruptă
Ca să poată-n lume să se-arate,
Că, oricum, rănit sau nu în luptă
N-am de ce privi cu răutate.

Figuranţii-şi caută un nume
Şi-şi doresc să-l poarte ca emblemă,
Eu, aşa cum sunt, revin în lume
Deşi unii-mi spun că-s o problemă.

Când vorbesc, o fac pentru a zice
Ce mi-e dat să cred şi-o spun pe faţă,
Cu prostia nu-s deloc complice,
Nu m-ascund, precum un prost, în ceaţă.

Eu mă-mbrac cu haina-mi potrivită
Tot aşa cum orice om o face,
Şi nu stau cu fruntea încreţită
Când aud că unii nu m-ar place.

Când n-am unde, pot dormi pe stradă,
Când n-am ce, nu-mi trebuie mâncare,
Epoleţi nu-mi pun, n-au cum să-mi cadă,
Dar ce văd în jurul meu mă doare.

Nu-mi dau preţ prin vorbe fără seamă,
Nimănui nu-i cer să mă privească,
Însă lupt şi lupt fără de teamă,
Să fiu demn de viaţa mea lumească!

Şi, oricum, de-i haina peticită,
N-am să-mi pun şi-un petic peste gură...
Omu-şi dă valoarea potrivită
Când şi-ncape-n propria măsură!

Nehotărâta listă

Mă-nscriu pe lista celor care mor,
În fiecare zi câte puţin,
Iar zilele trecutului revin...
Anticipez venirea şi mă dor.

Mă-nscriu pe listă să-mi reamintesc
De cei sătui de azi, sătui de ieri,
Ce-n goana lor, mereu spre nicăieri,
Nu înţeleg ce-nseamnă “te iubesc”.

Mă-nscriu şi eu în listă, şi sunt trist,
Fiind la fel ca cei ce, peste tot,
Refuză a trăi ca un robot,
Şi-a fi în slujba unui Anti-Hrist.

Iar lista-i gata... Hotărâ-vor sorţii
Dacă va fi a vieţii sau a morţii.

Grăbita iarnă-mplinitoare

Vine iarna, vezi iubito?

Uite că aveam dreptate!

Munţii-s înveliţi în alburi,

apele par îngheţate,

Frunzele se ard pe ramuri,

trecătoare-n altă viaţă,

Însă nu se vor căzute

şi-şi îmbracă strai de gheaţă.

Peste câmpuri trec, grăbite,

umbre triste-mbrumărate

Spre un adăpost în care

pot uita de tot şi toate,

Unde vântul doar se-aude,

dând de ştire-nnămeţirea,

Ori schimbarea feţei lumii

după cum îi e menirea.

Vezi, iubito, vine iarna!

Mai ţii minte... Era vară

Când ţi-am spus că cerul simte

că purtăm o grea povară

Şi că ne trimite semne

că, şi lui, de noi îi pasă

Învaţându-ne să spunem

că ne este dor de-“Acasă”!

Învăţăm, spre a-nţelege,

că tot ce va fi să fie

E fireasca derulare

a ceea ce nu se ştie,

Şi, când noi vom fi ca umbra,

peste câmpuri trecătoare,

Ne vom şti mergând acasă,

într-a vieţii-ncununare.

Vine iarna, vezi iubito?

Vine, şi va fi fierbinte,

Vezi... pe cer? Vine schimbarea...

Spune, hai... Mai ai cuvinte?

Nestinsul foc

Hai, doamna mea, fă-ţi inima senină,
Priveşte cerul zorilor de zi,
Lasă speranţă clipei să devină
Un pas al împlinirii ce vei fi.

Redefineşte zâmbetul prin şoapte,
Înrâurind uitate amintiri,
Să dăm contur izbânzii într-o noapte,
Lăsând în urmă triste amăgiri.

Hai, doamna mea cu inima rănită,
Priveşte cerul, dimineaţa-n zori,
Şi-ai să-nţelegi că-mi eşti ca o ispită
Ce soarele-mi l-aduce printre nori.

Redefineşti speranţe fără teama
Când tu, din urma pasului fugar
Înveţi, din nou, să ştii că te tot cheamă
Al clipei rost ce trece în zadar.

La urma urmei, focul nu e stins,
În suflet s-a ascuns, dar e aprins.

Paşi către mâine

Sufletului, omului, femeii: Loretei

Aşa de bine-i spus dintr-o suflare
Un adevăr ce se-aştepta găsit...
Doar că, ascuns de-a vieţii întâmplare
Abia acum se poate fi-mplinit!

Din văi adânci te urcă sus pe creste
Şi caută-ţi un drum printre lumini
Să poţi să vezi că viitorul ”este”,
Putând să râzi, uitând să mai suspini!

Şi fă un pod din marea încercare
De-a fi mai mult de ceea ce ai fost,
Când şi răspunsul e o întrebare
Ce trecerii prin timpuri îi dă rost.

Din vorbe, gânduri, sensuri, amănunte,
Fă-ţi un avânt să poţi să treci de prag
Şi la nevoie fii precum un munte
În care toţi sihaştrii se retrag.

Redă-ţi speranţa şi redă speranţa
Chiar spre acei ce n-au ştiut privi,
Dar tu păstrează-ţi toată cutezanţa
Să ştii că roata tot se va-nvârti!

Şi, în curând, când marea împlinire
Va fi un corolar a tot ce eşti,
Să dăruieşti, fiind chiar tu iubire
Şi-n pace şi iubire să trăieşti.

Eu, prin faptă şi cuvânt

Nimic nu-i greu de înţeles,
N-am opţiuni, n-am de ales,
De dat îmi e, accept uşor,
Să rabd de toate sau să mor.

Nu mă cobor, n-am să cerşesc,
Nu spun la nimeni cum trăiesc,
Şi chiar aşa, chiar dacă-i greu,
Eu am un singur Dumnezeu.

Rostesc un gând într-un cuvânt,
Cuvântu-mi este legământ,
N-am nici o teamă, nu mă plâng,
Chiar dacă pumnii-n taină-i strâng!

Privesc în ochi, nu mă feresc
Când dau de ştire că iubesc,
M-arăt cum sunt c-aşa sunt eu,
Nu pot să-l mint pe Dumnezeu.