Scrisoare în noapte

Iubita mea, în noaptea asta-ţi scriu,
La ora când dă timpu-n altă zi,
Ceea ce văd, ori înţeleg, ori ştiu
Şi că, o zi, anume, va veni!

Mai caut să-nţeleg, consensual,
Un sens ce-l întrevăd nedesluşit,
Prea-ncorsetat de haosul real,
Mereu sedus de minus infinit.

Şi mi se spune iar că sunt nebun,
Când ochii mi-i ridic spre viitor,
Având curaj să și susţin ce spun,
Exorcizând al nopţilor decor.

În drumul meu, prin munţi, înspre pustiu,
Pun pasul tot mai greu, mai apăsat...
Iubita mea, mă iartă că îţi scriu,
Ştiind că viitorul s-a-ntâmplat!

Din împărţiri, cu semn şi fără semn,
Extrag esenţa gândului lucid;
Din neguri, parcă vine un îndemn,
Să uit ce ştiu şi să mă sinucid.

Şi vânturi calde suflă dinspre sud,
Tristeţii să-i imprime un hotar,
Lăsându-mă, o clipă, să aud
Că nu mai vrei să trec, doar, în zadar.

Zăpezi târzii se-adună viscolit,
Sculptând în umbre un destin divin,
Când luna-n drumu-i trist, spre asfinţit,
Mi-arată cum pumnalul taie-n plin.

În zori, când vântul rece, dinspre nord,
Îmi spală ochii grei, surprinşi de-ngheţ,
Falsele stele fac atac de cord
Şi cad în hăul morţii, hrăpăreţ.

Revăd, prin vis, chemarea-ţi spre zenit,
Prin rodul şoaptei primei noastre nopţi
Şi uit să mor, ştiind că-ţi sunt sortit
Deschizător al marii tale porţi!

Cântec de prin rătăcire

Eu hoinăresc prin lumea mea, iubito,

și n-am nici gînduri, nu am nici cuvinte;

E, parcă, întuneric peste ceruri,

se tot vorbeşte mult şi mult se minte.

Privirea mi-o ridic spre miezul nopţii

şi către soare… rar şi tot mai rar.

Eu, parcă, sunt un cumul de proporţii,

ce-ncearcă a fi tot, dar în zadar.

Şi vânturi bat, voindu-se furtună,

pâraiele din matcă vor să iasă,

Dar tot se simte a-nverzi pădurea,

redându-mi gândul de-a trăi acasă.

Neantul e un semn de întrebare,

ce nu se vrea lăsat, nicicum, schimbat,

Dar, orişicum, eu ştiu că-l pot învinge,

răspunsuri dau şi-apoi sunt întrebat!

Pe drumul nopţii, printre umbre triste,

încerc să râd, să uit că timpul trece,

Dar dimineaţa, când îngheaţă roua,

fac diferenţa între cald şi rece.

Şi hoinăresc prin lumea mea, iubito,

şi plâng râzând, şi tac, şi mă ascund.

E-atâta întuneric peste ceruri...

iar eu mă-ntreb... şi nu pot să-mi răspund...

Toate cele dintâi

Victoriei Otel, într-o zi specială

Când vei privi spre stele,

şi-ai să mă vezi pe mine,

Ai să-nţelegi ce-i viaţa,

ce-i rău şi ce e bine.

N-ai să mai vrei uitarea

să-ţi fie căpătâi

Şi-ai să-nţelegi, că toate

sunt chiar cele dintâi.

Nu-ţi apleca privirea

şi nu te mai ascunde,

Priveşte-n zarea largă,

să simţi că te pătrunde!

Sunt undeva-n venire

şi vin, şi vin spre tine

Şi lasă-ţi îndoiala,

tu ştii că va fi bine!

Te lasă-acum purtată

de sufletu-ţi ce-ţi cere

Să fii şi împlinire,

şi gând de mângâiere.

Nimic nu se va pierde,

va fi altfel să fie,

Tristeţea, hai, o uită!

Tristeţea, dă-mi-o mie!

Şi prinde-mă de mână,

hai să fugim în noapte!

Prin gânduri, spune-mi totul

şi strigă-mă, prin şoapte,

Dar lasă să-ţi văd ochii,

să-ţi înţeleg dorinţa,

Prin ea îmi simt puterea

şi-mi regăsesc voinţa!

Priveşte-n taină cerul,

priveşte către mine,

Ţi-a dispărut şi teama,

şi frica de ruşine!

Când unii-ţi vor plecarea,

cu voia ta, rămâi,

Că ştii, deja, că toate

sunt chiar cele dintâi!

Reînvăţarea prin durere

Te ştiu lupoaică şi te simt un înger,
Adolescentă chiar, într-un alt fel;
Mă doare când îţi simt un nor pe suflet,
Atunci, şi-n mine lupta-i un măcel.

Te caut cu privirea şi cu gândul,
Eşti gând, acum, la ceas de miez de zi;
Să te găsesc, aş răscoli pământul,
Să reînvăţ ce-nseamnă a trăi!

Privesc spre lume şi privesc spre cer
Şi drumu-l ştiu, și sensu-l simt real,
Nu mă mai tem, mi-e mai uşor să sper;
Un val năpraznic sunt, cătându-mi mal.

Și chiar de trec prin marile furtuni,
Și chiar de sunt privit, acum, de sus,
Eu ştiu că multe-n viaţă sunt minuni
Şi voi putea să-ţi spun ce am de spus!

Apoi, când totul fi-va și firesc
Şi faptul zilei se va fi-nţeles,
Voi spune eu că-ntr-adevăr trăiesc!
Vei spune tu că viaţa a ales!

Amnezic prin destin

Aproape nu mai ştiu nimic, mi-e viaţa
Doar un imens desert, plutesc în gol;
Aştept, mereu, să vină dimineaţa...
Mă simt doar un actor, jucând un rol.

Sunt poate dur, mereu neînţeles,
Când lupt, şi lupt, şi nici un pact nu fac;
Nu fac alegeri, nu mai am de-ales,
Şi petec pun chiar unui fund de sac.

Cuvintele mi-s luate la-ntâmplare,
Puţini mă cred că viaţa-mi povestesc;
Spun doar ce simt şi spun doar ce mă doare,
Dar, uneori, mă tem să mai vorbesc.

Alerg spre moarte, unii asta-mi spun,
Când pun accentul grav şi răspicat,
Când, aritmetic, minusu-l adun
S-arăt că infinitu-i limitat.

Cu toate cele bune, ori mai rele,
Aş vrea să mă vedeţi ca om, real;
Sunt lângă voi, privesc şi eu spre stele,
Nu-s sus, nu-s jos, eu simt că vi-s egal!

Demonstrativ, din întrebări şi haos,
Conjug un verb, la modul ireal,
Iar înţelesu-l las într-un adaos,
Ce, uneori, e un cuvânt banal.

Mă mai întreb, în nopţi de insomnie,
Dacă sunt eu acel care am fost,
Sau, dacă-ntr-un moment de amnezie,
Mi-a fost schimbat normalul vieţii rost.

Din ruguri stinse şi din necuprins,
Redau înaltul norilor de foc
Şi pot să râd, când, parcă dinadins,
Mizez pe viaţa mea şi am noroc.

Şi-mi caut drum în orişice trăire,
Prin întuneric, chiar şi prin noroi,
Remodelându-mi propria gândire,
Privind şi înainte, şi-napoi!

Hoţie eliberatoare

Te voi fura şi-n taină te voi duce
Acolo, unde vântul e stăpân
Şi cerul cu pământu-s la răscruce,
Să-ţi spun ce, astăzi, abia pot să-ngân.

Şi ne vom fi, aşa, la ceas de seară,
Spunând pe nume tot ce e de spus.
Să nu simţim ideea, ca povară,
Uitând că zorii zilei au apus.

La miez de zi, fugari mereu de lume,
Plutind în şoapte, către zări de vis,
Voi fi un val ce-n mal se sparge-n spume,
Şi-mi vei fi mal şi drum spre paradis.

Urcuşuri mari şi creste-nzăpezite
Ne vor păzi de cei ce ne pândesc
Şi, liberi, contra falselor ursite,
Ne vom reda al vieții sens firesc.

Atunci, mă vei cuprinde, tot, în tine
Şi ai să fii cu mine peste tot;
Fiindu-ţi bine, ştiu că-mi va fi bine,
Aşa cum ştiu că rău să-ţi fac, nu pot!

Şi-am să te fur, o data, şi-ncă-o dată,
De câte ori ascunsă vei mai fi,
Să poţi să vezi că viaţa-i minunată,
Când eşti iubită şi când poţi iubi!

Ecou de gând prigonit

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte.

Cumpăr umbre pierdute

şi rănite de ziduri.

Azi, când totul se vinde

şi nimic nu se-mparte,

Eu plătesc, pân’ la sânge...

şi mi-e teamă de riduri.

Drumul nervilor, iată,

stă să-şi frângă-mpietrirea,

Urlă, parcă, ecoul

izvorând din pereţi;

Eşti soldatul ce-şi neagă,

între fronturi, menirea?

Astăzi lumea, nebună,

iar ucide poeţi...

Tăvălugul de ură

care-şi spală în valuri

Circumstanţa obeză,

pe al morţii altar,

Scuipă-n sângele tihnei,

săvârşind ritualuri,

Încercând să ne vândă

existenţa-n bazar.

Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte,

Înfiez câte-o umbră,

priponită de friguri;

Mă aplec... şi mai scriu

cu Manole o carte,

Despre Ana şi pruncu-i,

înzidindu-ne singuri.