Cristinei
În ochii mei stau licurici de strajă
Şi-şi povestesc de iernile de foc;
Un foc m-adoarme în târzia-i vrajă
Şi-n trecere şi timpul e un joc.
Miraje sfinte-mi zugrăvesc obrazul
Şi tâmplele iau foc, de-atâta nins,
Mă vede prin ferestre doar pervazul
Când stau, privind al lumii necuprins.
A opta artă-i furtul de destine,
Împerecheate-n alburi de voal,
Şi arde-n sobă tot ce aparţine
Trecutului, ce-a fost cândva real.
O stea e-un amanet de amănunte,
Metamorfoză de la os la lut;
Privesc, în zări, să văd de-s nori pe munte
Şi înţeleg că nu mai am trecut.
Corăbii albe trec pe cerul nopţii,
Deasupra de stindardele de fum;
Schimbări majore definesc proporţii,
Definitorii pentru noul drum.
În Carul Mare umbra e o vrajă,
Când toate către cer se pribegesc;
În ochii mei stau licurici de strajă,
Eu, obidit, în taină te iubesc.
Iubito-mi este tare dor
Şi vântul suflă-ngrozitor...
Privesc în juru-mi, gol imens
Dar vieţii nu-i găsesc un sens...
Mi-e dor de visurile noastre,
De umbra zărilor albastre!
Şi vântul suflă îngheţat
Şi corzile s-au încurcat.
Mi-e dor şi te iubesc şi-n vis,
Sub mine însă-i un abis...
Am îngheţat şi nu mai ştiu
Dacă nu-i totuşi prea târziu...
Mi-e dor de serile senine,
De adevărul vieţii-n sine,
Mi-e dor... dar totul a-ncetat
Şi-n rămăşiţe-am îngheţat.
Va fi senin mâine în zori...
Acum pe cer sunt numai nori...
De-ai să mă vezi să plângi râzând
Şi să mă porţi mereu în gând,
Prin norii nopţii eu trăiesc
Şi drumul vieţii-ţi ocrotesc.
E frig... dar mie imi convine...
Te mai gândeşti cumva la mine?
Mereu, mereu, doar semne de-ntrebare:
Ce sunt? Ce-am fost? Ce, oare, mai pot fi?
Mi-e zborul frânt de-un lanţ, prins la picioare,
Şi nu ştiu cum să-l rup, să pot trăi!
M-am rătăcit şi nu găsesc cărarea
Să pot ieşi mai repede-ntr-un drum;
Nici rost nu am şi... numai întâmplarea
Mai dă un sens trăirilor de-acum.
Mereu, mereu, aceeaşi întrebare
O tot repet şi-i caut un răspuns.
Şi-o tot repet, dar nu mai am răbdare;
Când, oare, voi plăti îndeajuns!?
Nu ştiu să am nici vise, nici ambiţii,
Doar…om să mă mai simt, îmi este dor!
Să fiu un simplu om, fără condiţii,
Să nu mai fiu doar piesă de decor!
Mereu, mereu, pun semne de-ntrebare,
Negând continuu sensul absolut;
Chiar dacă sunt lovit, în disperare,
Mai merită să-mi pese de trecut!?
Mă regăsesc în omul de pe stradă
Și-l simt plângând şi, tot mai rar râzând;
Chiar dacă văd ce mulţi nu pot să vadă,
Îi fac pe toţi frumoşi, la mine-n gând!
Cad ploi de gheaţă, vin de peste tot,
Le simt mereu şi bat mereu spre mine.
Şi, parcă, primăvara nu mai vine,
Sunt prea sătul de iarna, nu mai pot!
Şi poate cer prea mult, sunt prea-ndrăzneţ,
Când cred că pot fi omul ce iubeşte,
Când vreau să simt că totu-i omeneşte
Şi viaţa-i viaţă, nu un bun cu preţ!
Mă lupt cu iarna, nu mai simt că-i frig,
Mai fur pe unde-apuc nişte căldură;
Indiferenţa e fără măsură
Şi valul urii trece peste dig.
În lume, totul pare-a fi vândut,
Aproape toţi se poartă nebuneşte;
Mai nimeni nu mai ştie ce-i lipseşte
Şi mulţi îşi dau destinul cu-mprumut.
De câtva timp, cu mine port un gând;
Să plec tăcut, să plec în lumea mea,
Să redevin o umbra pe o stea
Şi, sufletul în târguri să mi-l vând.
Nu-l vând prea scump şi poate fi-mpărţit,
Să poată fi al celor ce-au nevoie;
Şi poate că aşa, avea-voi voie
A spune, când şi cum am fost lovit.
Chiar dacă pot s-arăt în mod direct
De ce s-a vrut să uit chiar şi de mine,
Nu pot uita, că timpul nu revine
Şi-ncerc, măcar aşa, să fiu corect.
E iarnă grea…Și altora li-i greu!
Şi-i frig, şi foame, peste tot în lume!
Şi toţi aleargă după bani şi-un nume;
Eu plec pe drumul meu, spre Dumnezeu!
De dincolo de vise şi de fapte,
Pun timpul pe făgaşul lui normal
Şi regăsesc un fapt absurd, banal,
Remodelat, în fiecare noapte.
Cu paşi firavi, încerc să urc spre stele,
Cuvintelor redând un sens deplin.
Prin înţelesuri, mie-mi aparţin,
În rest eu tac, vorbi-vor numai ele.
Mă uit în jos şi nu mai simt lumina,
Mă uit în sus să văd cât am să urc;
Nici nu-mi e teamă, nici nu mă încurc,
Chiar dacă iau asupră-mi toată vina.
Şi vinovat mă simt, oricum, de toate,
De ceea ce mi-e scris, ori îmi e dat;
Sunt om sărac, dar gândul mi-e curat
Şi-mi este dat să fac orice se poate.
Dar, astăzi, sunt un om rătăcitor,
De-o clipă de speranţă-mi este dor...
De-ar fi măcar să mor, să nu mai mor!
Te tot privesc şi ştii şi tu urmarea,
Din viitor, te văd aşa cum eşti.
Cunosc răspunsul... pune tu-ntrebarea,
Am să-ţi răspund şi n-am să-ţi spun poveşti!
Corăbii mari tot trec spre miază-noapte,
Lumini în jerbe bat spre miazăzi,
E zarvă mare şi ascund în şoapte
Realitatea ce urmează-a fi.
Pe lângă fapte şi-ntâmplări apuse,
Se rostuiesc eterne împliniri,
Chiar dacă, obsedant, prin vorbe spuse,
Nu ni se vrea un drum fără opriri.
Şi ştiu, mereu, mai totul despre tine
Şi nu mă tem că şi mai mult voi şti!
Cu tine-ntotdeauna îmi e bine
Şi-n ochii tăi, mereu, mă pot privi.
De pe acum şi pentru totdeauna,
Prin corolarul sensului normal,
Ne vor veghea şi soarele, şi luna
Şi ne vom fi eternul ideal.
Realitatea vine ca urmare
Din întrebări şi rost de împlinit,
Erata corectează o eroare
Să nu existe un sfârşit minţit.
Vom învăţa o adunare sacră
Ce nu se poate în sistem binar,
Chiar dacă unii nu admit, de parcă,
Ar trebui să trecem în zadar.
Peiorativi şi rostuiţi, în toate
Chiar facem un consens esenţial,
Redând speranţa lumii că se poate
Să creadă că realu-i ideal.
De azi se-ncepe ultima turnantă
Ca prag al unui zbor spre infinit,
Epuizând prin forma-i elegantă
Trăiri şi sens de lamă de cuţit.
Erata-i scrisă... dă acum de ştire
Că va urma o viaţă de-mplinire!
