Revenind în împlinire

Şi te caut, ştiu că te găsesc

Într-un fel ce nu îl mai credeai,

Te-ai trezit într-un etern lumesc

Ca să ştii ceea ce chiar ştiai!

Ni-i dat să fim uniţi încă o dată,
Să vezi că stele încă mai răsar,
Să mă cuprinzi la fel, ca alt`dată,
Pe al speranţei hotărât altar...

Şi sânii să-i strivesc cu o privire
Pornind la drum, un drum adevărat,
Să urci în cer, precum o amintire,
Prin noi, în noapte, cu un sfânt păcat!

Aş vrea acum, aş vrea să te privesc
În ochi... Şi mâna caldă să ţi-o prind,
Să simţi dorinţa mea ca pe-un firesc,
Eu, cel pierdut, prin tine revenind...

Şi datu-i dat şi dat să se-mplinească,
Precum a fost să fim de la-nceput,
Şi dat ne este soarta omenească
Să fim în doi pe drumul cunoscut.

Îţi mulţumesc...

Îţi mulţumesc, iubito,

m-ai învaţat să zbor,

Cu aripi de lumină

spre timpul viitor,

Mi-ai arătat o cale,

să pot s-ajung la cer,

M-ai învăţat, în noapte,

că stelele nu pier.

Îţi mulţumesc, iubito,

că dacă n-ai fi fost,

N-aş fi-ntâlnit speranţa

şi viaţa n-avea rost,

Mi-ai dăruit în taină,

seninul din priviri,

Ca sens de rostuire

a marii împliniri.

Îţi mulţumesc, iubito,

că mi-ai lăsat în dar

Căldura mâinii tale,

şi-al nopţii sfânt hotar...

Nu mai cunosc durerea,

nu mă mai simt pustiu,

Chiar norii dau culoare

când ceru-i plumburiu.

Mi-ai dăruit puterea

prin vorbele nezise,

Iar adevărul astăzi

are-mpliniri promise...

Reinventarea vieţii

Vino, hai, iubito, mergem mai departe,
Zborul ne e viaţa, zborul nu e frânt,
Chiar dacă oceanul fricii ne desparte,
Suntem o pereche sfântă pe Pământ!

Nu există moarte, nu ne este dată,
Moare Universul, noi o sa trăim,
Ne-au fost date neguri, lupta ne-a fost dată,
Când privim trecutul ştim ce o să fim...

Vino, hai, iubito, mergem mai departe,
Norii zbuciumării vezi şi tu, se sparg,
Înţelegi prea bine c-am scăpat de moarte,
Ni-i dat iarăşi cerul... Se deschide larg!

Astăzi moare timpul, îi e dat să moară,
Noua ni-i dat drumul ce-l avem de mers,
Pe la miezul nopţii steaguri se coboară,
Ridicăm noi steagul altui Univers...

Haide, hai , iubito, nu-ţi feri privirea,
Toti plutim prin soartă, chiar mai şi greşim,
Inventăm geneza, regăsim unirea,
Să uităm trecutul... şi să ne iubim.

Poveste de noapte

Am plecat azi noapte-n Ceruri...

către tine m-a trimis...

Te-am privit dormind, iubito...

şi-am venit la tine-n vis.

Parcă ţi-am văzut privirea

şi o lacrimă ţi-am şters,

Tu-mi spuneai ca viaţa-i viaţă...

Viaţa e un Univers...

Îmi e greu şi îmi e bine...

vin să ştiu ce-am fost, ce sunt,

Caut adevărul lumii

şi în Cer, şi pe Pamânt!

Te-am privit fugar, o clipă...

ştiu ce ştiu şi recunosc,

Te-am îmbrăţişat prin vreme...

cât de bine te cunosc...

Am fost noi şi-n altă viaţă,

am fost noi, numai noi doi,

Vine iarăşi vremea noastră,

şi aici şi mai apoi.

Te-am cuprins în adevăru-mi

ca să ştii că mai exist,

Şi-ai să-mi vii în prag de seară,

şi-am să uit cât sunt de trist!

Adevărul se întoarce...

Orişicât ar fi dosit,

Te iubesc, nu pot ascunde...

tot aşa cum te-am iubit.

Timpul trece... se grăbeşte...

mă gândesc şi eu banal,

Au rămas câteva zile...

şi ne-ntoarcem în real!

Pregăteşte-te, iubito,

vin la noapte, iarăşi vin...

Mâine trecem peste praguri,

vieţii dăm un sens deplin!

Frunză ca destin

Juliei si luptei ei cu viaţa

A căzut o frunză-n calea ta
Arătându-ţi c-am intrat în toamnă...
Ai zărit-o... Oare ce te-ndeamnă
Să îţi pese-atât de mult de ea?

Poate c-ar striga în urma ta...
Câte lucruri ar dori să-ţi spună,
A trecut prin ploi şi prin furtună,
Toamna însă a lovit în ea...

Fiind pe jos, mereu se întreaba:
Poate vântul să o mai ridice
Şi întâmplător, uşor să pice,
Doar un ceas măcar, în palma ta?

A căzut o frunză-n calea ta...
Poate n-ai s-o vezi... treci mai departe,
Frunzele se duc mereu spre moarte,
Lumea a-nceput a le uita...

Dinspre vară vine-n lumea ta,
Cu un sens de semn de întrebare,
Aşezându-ţi viaţa-i la picioare...
Ia-o-n palmă şi va fi a ta...

Interzicere prin sperjur

Câteodată parcă se întâmplă
Să ia toate drum către real,
Chiar dacă pumnalu-i încă-n tâmplă
Şi-nspumate valuri bat în mal.

Adevăruri mari, nepieritoare
Pun un semn al timpului trecut,
Regăsind o lacrimă de soare
Ca motiv de salt în absolut.

Ni se-arată dar eternitatea
Spre a da întregului contur,
Spre a fi deplină libertatea
Încă acuzată de sperjur.

Între mai târziu şi mai departe,
Idealu-i gândul interzis
Ce, în mod obscur încă desparte
Praguri de-mplinire-al unui vis.

Câteodată chiar că se şi face
Drumul drept să fie interzis,
Dar ni-i dat ca ţel: de a reface
Un destin de alţii compromis.

Contrasens în sens

Într-un sens ce tot o să se-ntâmple,
Cerul ne va da un semn sublim,
Vor cădea zăpezile pe tâmple
Când vom şti că totul retrăim.

***

Şi mereu privesc înspre lumină,
Ca şi-n alte vieţi, te-aştept mereu,
Suntem vinovaţii fără vină,
Şi avem acelaşi Dumnezeu.

A venit acum prima zăpadă
Şi te caut din priviri, hoinar,
Te aştept să-mi fii doar tu dovadă
Că doar timpul trece în zadar.

Întâmplarea neîntâmplătoare
Ne va face iarăşi să fim noi,
Noi în noi şi-o lacrimă de soare,
Ce-nţeles va da doar cifrei doi.

Sensul absolut e-n decădere,
Apele se-ntorc în matca lor,
Se întâmplă toate la vedere,
Adevărul e învingător...

***

Într-un sens ce tot o să se-ntâmple,
Cerul ne va da un semn sublim...
Vezi şi tu... zăpezi ne cad pe tâmple,
Avem dreptul iar să ne iubim!