Frunză ca destin

Juliei si luptei ei cu viaţa

A căzut o frunză-n calea ta
Arătându-ţi c-am intrat în toamnă...
Ai zărit-o... Oare ce te-ndeamnă
Să îţi pese-atât de mult de ea?

Poate c-ar striga în urma ta...
Câte lucruri ar dori să-ţi spună,
A trecut prin ploi şi prin furtună,
Toamna însă a lovit în ea...

Fiind pe jos, mereu se întreaba:
Poate vântul să o mai ridice
Şi întâmplător, uşor să pice,
Doar un ceas măcar, în palma ta?

A căzut o frunză-n calea ta...
Poate n-ai s-o vezi... treci mai departe,
Frunzele se duc mereu spre moarte,
Lumea a-nceput a le uita...

Dinspre vară vine-n lumea ta,
Cu un sens de semn de întrebare,
Aşezându-ţi viaţa-i la picioare...
Ia-o-n palmă şi va fi a ta...

Interzicere prin sperjur

Câteodată parcă se întâmplă
Să ia toate drum către real,
Chiar dacă pumnalu-i încă-n tâmplă
Şi-nspumate valuri bat în mal.

Adevăruri mari, nepieritoare
Pun un semn al timpului trecut,
Regăsind o lacrimă de soare
Ca motiv de salt în absolut.

Ni se-arată dar eternitatea
Spre a da întregului contur,
Spre a fi deplină libertatea
Încă acuzată de sperjur.

Între mai târziu şi mai departe,
Idealu-i gândul interzis
Ce, în mod obscur încă desparte
Praguri de-mplinire-al unui vis.

Câteodată chiar că se şi face
Drumul drept să fie interzis,
Dar ni-i dat ca ţel: de a reface
Un destin de alţii compromis.

Contrasens în sens

Într-un sens ce tot o să se-ntâmple,
Cerul ne va da un semn sublim,
Vor cădea zăpezile pe tâmple
Când vom şti că totul retrăim.

***

Şi mereu privesc înspre lumină,
Ca şi-n alte vieţi, te-aştept mereu,
Suntem vinovaţii fără vină,
Şi avem acelaşi Dumnezeu.

A venit acum prima zăpadă
Şi te caut din priviri, hoinar,
Te aştept să-mi fii doar tu dovadă
Că doar timpul trece în zadar.

Întâmplarea neîntâmplătoare
Ne va face iarăşi să fim noi,
Noi în noi şi-o lacrimă de soare,
Ce-nţeles va da doar cifrei doi.

Sensul absolut e-n decădere,
Apele se-ntorc în matca lor,
Se întâmplă toate la vedere,
Adevărul e învingător...

***

Într-un sens ce tot o să se-ntâmple,
Cerul ne va da un semn sublim...
Vezi şi tu... zăpezi ne cad pe tâmple,
Avem dreptul iar să ne iubim!

Privire peste zid

Pe unde eşti? Ce cale pot urma
Să trec un zid ce-mi pare absolut,
Să pot să cred că nu-i doar umbra ta,
Că totul vine chiar dinspre trecut?....

Şi parcă te cunosc de undeva,
Dar nu mai ştiu de cumva te-am văzut...
Mă tot întreb de ce privirea ta
Mă duce iar într-una spre trecut...?

O rază doar... privită de departe
Aduce vraja vieţii către noi...
Şi dacă Cerul încă mai desparte,
Reînvaţăm ce-nseamnă cifra doi...

Şi va fi iar să ştim că nemurirea
Ne este dat să fie pentru noi,
Eternitatea fi-va împlinirea
Ce va puncta destinul vieţii-n doi...

Din absolut, puteri ne readună
Şi totu-i parcă altfel zămislit,
În depărtări privesc... a fost furtună
Dar soarele din nou a răsărit...

Doar cerul e o clipă ce se trece
Spre a veni o clipă de apoi,
A fost furtună.... şi o vreme rece,
Ne apară azi cerul pe-amândoi...

Povestea drumului final

Bunicului meu, pe ultimul drum

Te-ai dus, bătrâne, lumea-i mai pustie,
Nici nu mai ştiu... E vineri sau e luni?...
Aşa e viaţa şi-a fost dat să fie,
Să pleci în lumea celor drepţi şi buni.

Ţi-a fost destin dorinţa de-a fi bine,
Muncind din greu să poţi ceva să laşi...
Mai stai bătrâne, hai, mai stai cu mine,
Să mai vorbim, făcând ultimii paşi.

Sunt vremuri grele, ştii şi tu, bătrâne,
Şi chiar se poate şi mai rău va fi,
Fă tu dreptate, cum ai zis... de mâine
Să fie bine pentru-ai tăi copii.

Azi iei cu tine tot ce ne apasă,
Ne iartă dar că-ţi spunem doar drum bun,
Fară de tine ne-ntorcem acasă,
Ăsta-i finalul... Ce mai pot să spun?

Căutător printr-un răspuns

Niciodată,

De nu-nţelegi de ce-mi sunt ochii goi,

Să nu mă crezi când număr pân’ la doi.

Niciodată,

Să nu mai zici nimic de rău, de noi,

Să nu te uiţi cu milă înapoi.

Mereu îmi pun câte-o-ntrebare,
Mereu îi caut un răspuns,
Găsindu-l, aflu cu mirare
Că trece viaţa pe ascuns.

La miezul zilei caut clipa
Ce dă un sens spre absolut,
Dar noaptea şi-a întins aripa
Şi tot ce-a fost a dispărut.

Cu ritm fugar aştept să vină
Un uragan cum n-a mai fost,
Să caut drumul spre lumină,
Să caut visului un rost.

Din mai târziu spre niciodată
Plutesc şi spaţiu-i infinit,
Deşi nu ştiu dacă, vreodată,
Voi şti că pasul n-am greşit.

În prag, o lacrimă fugară
Mă face să mă-ntorc din drum,
A mai trecut încă o vară
Şi totu-i ars, şi totu-i scrum.

Mă voi minţi? Pot înţelege
Că tot ce fac e în zadar?
Că nu există nici o lege
Şi sfânt nu e nici un altar?

Veni-va clipa următoare,
Şi toate vor avea răspuns,
Răspunsu-i greu şi simt că doare...
De fapt ce sunt? Ce am ajuns?

Declaraţie în zori

Vă iubesc cu lacrimile-n suflet,
Nu mai ştiu de nopţi şi nici de zile,
Drumurile-mi sunt doar pas de umblet,
Ochii doar privirile-mi umile.

Îmi e dat să simt cum tot cobor
Tot mai mult, mai mult ca niciodată,
Mă sufoc în lipsuri şi-mi e dor
Să fiu doar un ceas ca altădată.

Simt cum cad şi cad mereu în gol,
Nu mai ştiu ce-nseamnă a visa,
Moartea simt că-mi dă mereu ocol,
Fug de ea, dar tot mă duc spre ea!

Sunt o marfă-n bursa nebuniei,
Preţul pus mine-i tot mai mic,
Mă trezesc plângând în pragul zilei,
N-am puterea să mai zic nimic.

Cu sau fără mine e totuna,
Sunt un om ce a trăi mai vrea,
Însă m-a ucis de mult minciuna,
Vinovaţi sunt mulţi de moartea mea.