Contrarăspuns la diagnostic

Mă simt bolnav de-o boală inumană,
Ce, zi de zi, îmi fură din trăiri,
Meticulos, cuţite-nvârte-n rană
Şi-mi dă poveţe, prin răstălmăciri.

I-am cautat un leac, prin lumea-ntreagă,
La medici renumiţi, la marii vraci;
Dar, n-au putut să creadă, să-nţeleagă,
De ce vorbesc mereu, fără tălmaci.

Mi-au dat păreri, mi-au pus de toate-n spate,
Au vrut să vadă dacă mă aplec.
Cărbuni încinşi, din foc, m-au pus a-i scoate,
Să poată spune, că-s tâmpit, zevzec.

M-am luat la trântă, chiar şi la bătaie
Cu cei ce cred că şi-au făcut averi;
Nu mă credeau, că numai după ploaie
Ciupercilor, poţi, rod bogat, să ceri.

Că melcii sunt prezenţi, întotdeauna,
Cu urme lipicioase-n urma lor,
Ştiam... Ştiam, că şi minciuna
E drumul celor ce vor moarte tuturor.

Şi sunt sedus, de ploile de vară,
Când spală cerul, mai mereu murdar,
Trăgând de curcubeu, să reapară
Ca drept stindard, al marelui hotar.

Că sunt bolnav, nu-ncape îndoială;
Aştept, să mi se pună un verdict.
Atunci să văd, câţi vor mai da năvală,
Să mă mai creadă, parte, în conflict.

Mi-ar place să se-ntâmple o ruptură
În zidul ce ucide drumul drept,
Sub care, răul, fără de măsură,
Reduce omul, la un vag concept.

Deşi mă tem... Sunt om... Nu îmi e teamă,
Să mă confrunt cu cei mai mari tirani,
Spunându-le că n-au nimic de seamă,
Şi n-au valoare... Nici măcar doi bani.

Privind spre cei de jos, ei le spun pleavă;
Şi dreptul de-a fi om, îl îngrădesc,
Căci totul vor să aibă, pus pe tavă,
Banalizând, al vieţii scop firesc.

Eu n-am ce pierde, sunt imun la toate;
Când ei, în lipsa mea, mă pun la zid,
În încercarea lor, că poate-poate
Făcea-vor tronul lor, mai insipid.

Nici boala n-o ascund şi, cum se ştie,
Prin existenţa ei sunt unicat,
Iar spusa mea-i dovadă pe hârtie.
Că sub călcâiul lor, nicicând, n-am stat.

Cei care au, continuă să ceară
La cei săraci, sub formă de-mprumut,
Şi nu mai dau nimic, punând povară,
Pe cel ce-l ştiu şi-l vor, mai mult, căzut.

Democraţia-i vorbă mare, mondială,
Efectul ei e dur şi obsedant;
Impusă-i ca religia în şcoală,
Să facă, dintr-un prost, un combatant.

Nu-i o mirare, că această lume
Condusă de blazoane cu chiloţi,
Continuu derivei dă un nume
Recunoscând că numai unii-s hoţi.

Ceea ce-i spus, e scris şi nu se şterge.
Ce-i fără sens, rămâne fără sens;
Căci orice cerc spre centrul lui converge,
Când timpul, cu distanţa, e-n consens.

Focalizare-n centre absolute,
Dă rang înalt, cu orizont îngust,
Impus de limitări arhi-ştiute,
Ori de obrazul gros şi prea robust.

De pe-nălţimi cu iz de mucava,
Realul e văzut în clar-obscur;
Redesenat, de zor, ca nu cumva
Să se mai vrea un stânga-împrejur.

Dar toţi îşi spun că starea mea-i reală
Şi că-i problemă, că-s inconştient,
Că, fără să-mi tratez această boală,
N-am nici o şansă să trăiesc decent.

Au pregătit, în taina cea mai mare,
Un lung discurs, ce vrea să spună tot...
Dar, parcă, tot mai am o întrebare,
Pe care o rostesc, ca un robot:

Eu sunt bolnav, spun ei... Şi recunosc,
Dar ei, pe sine, oare, se cunosc?

Poem stingherit

Trăiesc din milă şi mănânc din milă,
Şi cerul cade, peste mine, greu,
E dimineaţă iar şi îmi e silă,
Când ştiu că în oglindă mă văd eu.

Am fost un om, cu bune şi cu rele,
Trăit-am viaţa, mai uşor, mai greu,
Visam că vom putea urca la stele,
Credeam în drumul dat de Dumnezeu.

Venit-a cu însemn de cruce moartă,
Trei oameni ce-şi doreau să nu mai fiu,
Şi ne-au trimis, cu împrumut, o soartă,
Ce astăzi se vrea cruce şi sicriu.

Privesc trecutul şi nu-mi vine-a crede,
Ce astăzi ştiu, cum n-am putut să ştiu?
Simt doar că moartea-n mine se repede,
Şi văd că e dorită de-al meu fiu.

Trăiesc stingher şi simt că timpul trece,
Mănânc când am, dar nu pot să cerşesc,
Îmi e de-ajuns un strop de apă rece,
Ca să le-arăt că totuşi eu trăiesc.

Trecut-am pragul morţii, nebuneşte,
Şi ştiu mai multe, altfel le gândesc,
Vreau viaţa s-o trăiesc doar omeneşte,
Vieţii să-i spun , în zori, că o iubesc.

Păgâne umbre simt că pot supune...
Putem fi iar întregul absolut,
Cu-n singur gând putem fi o minune,
Redefinind hotare din trecut.

Schimbând însemnul ordinii inverse,
Recuperăm din mers ce s-a pierdut,
Vom da contur atâtor umbre şterse,
Vom fi ce-am fost, şi mult mai mult, ce-am vrut.

Reali, cu lux de amănunte

Te-aştept să vii, la mine-n astă seară,
Să vezi şi tu cum poţi pluti pe nori,
Să dăm contur acestei nopţi de vară,
Ce nu vei vrea să se sfârşească-n zori!

Când, cei mai mulţi se-adună pe acasă,
Eu fug de norii ce m-adăpostesc,
Dar tot mai cred că ai să-mi fii mireasă,
Palate de cleştar să-ţi dăruiesc.

Şi plouă mult, să ni se facă-n ciudă;
Sunt mulţi acei ce vor să fim văzuţi
Şi stau pitiţi, doar, doar, o să audă
Cum au pierit cei doi necunoscuţi!

Dar noi, ascunşi de aure stelare,
Suntem un început fără sfârşit;
Un val imens şi-un ţărmure de mare
De neînvins şi chiar de neoprit.

Ne vom clădi o casă-n vârf de munte,
Acolo unde-i soare şi nu-s nori,
Iubindu-ne, cu lux de amănunte,
Şi neştiuți, ca doi nemuritori!

Risipă-n haos

E tot mai greu! Mi-e tot mai dor de tine,
Şi cerul parcă neguri şi-a tocmit,
Mă simt din lumea asta izgonit,
Dar tot mai caut zilele senine.

Lumina zilei când mi se arată
Mă-ngân cu ploaia într-un murmur trist,
Şi mituiesc speranţa să rezist,
Să fim noi doi, cei doi de altădată.

Redând valoare vieţii ca poveste,
Tot ce trăim să fie la plural,
Să transformăm absurdul în real,
Iar pe „va fi” să-l definim prin „este”.

Din sens invers să facem drum spre soare,
Recâştigând din mers tot ce-am pierdut,
Uitare aruncând peste trecut
Ca peste-a verii ploaie trecătoare.

Şi tot mai mult aştept să vină clipa
Când vom deschide uşa casei noi,
Şi împărţi-vom timpul doar la doi,
În haos risipind, pe veci, risipa.

Rugăciune-n vis

Eu mă rog mereu, mă rog şi-n vis,
Să se poată ceva inversa,
Iartă-l Doamne, ia-l în grija ta
Pe acest copil ce m-a ucis.

Lacrimile sunt un semn real,
Răbufnind prin gânduri de moment,
Doamne, iartă-i gândul indecent,
El e spuma crestelor de val.

Simt venind o zi ce n-a mai fost,
Liniştea ne va cuprinde, blând,
Dă-ne, Doamne, forţa unui gând,
Dă-ne, Doamne, al iubirii rost.

Se aude...

Se aude, câteodată,

vântul prin pădure,

Dându-ne, cumva, de veste

că veni-vor vremuri noi.

Şi chiar dacă mai sunt unii,

ce vor să ne fure,

Ni-i deschisă poarta vieţii;

poarta-i, doar, pentru noi doi.

Universuri paralele,

ne-au fost destinate,

Când credeau mai-marii vieţii,

că ei pot face ce vor,

Astăzi, suntem răzvrătiţii,

ce au mari păcate,

Că-şi vor soartă omenească

şi nu-s forme, în decor.

Plânge-n miezul nopţii cerul,

nimeni nu îl crede.

Se aude cum ne-arată

drumul, ce ne-a fost furat;

Avem dreptul de-a alege,

ceea ce se vede,

Sau, ceea ce nu se vede,

că-i curat şi luminat.

În cuvinte-nveninate,

fără socoteală,

Fără să-şi arate faţa,

chip hidos ne mâzgălesc.

Vor să fim văzuţi ca mască,

tristă şi banală,

Rătăcind, prin întuneric,

într-un dans, în lanţ drăcesc.

Apele îşi ies din matcă,

încercând să spele

Poticnirea, ce ni-i dată

ca-mplinire fără rost.

Răstigniţi, în necuprinsuri

şi-n porniri rebele,

Ni se spune că e bine

să fim, doar, ce alţii-au fost.

Printre sensuri

Între ultimatum şi dictat
Dumnezeu, se pare, m-a uitat,
Toţi mă vor un nume ce a fost,
Eu mă lupt pentru al vieţii rost.

Cei de-aproape-n suflet mă lovesc,
Alţii nici în ochi nu mă privesc,
Mulţi mă simt un ghimpe-n gândul lor,
Fericiţi ar fi de-ar fi să mor.

Simt că-i greu şi tot mai greu mereu,
Însă eu tot cred în Dumnezeu,
Oameni răi de toate m-au furat,
Mintea însă nu îmi e de luat.

Între ultimatum şi dictat,
Ştiu că unii cred că-s dărâmat,
Însă ştiu că nu pot fi învins,
Nu mă las de răul lor cuprins.

Lupt şi lupt cu gândul lor mişel,
Lupt, în adevăr, pentru un ţel!