Chemare de seară

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că dimineaţa te privesc,
că-n miezul zilei pot să te iubesc
şi să-mi adormi în braţe. Vino-acasă!

Un gând mereu spre tine mă aduce,
mă tot îndeamnă pasul să îl ştiu,
să uit de toamna visului pustiu...
Îmi eşti sperantă. Viaţa-i în răscruce.

Iubita mea! Hai să uităm de toate,
să dăm un semn că totul arde-n foc,
că vrutul e-mplinit şi că se poate
să nu ne vindem viaţa în talcioc.

Un adevăr spre tine mă tot cheamă,
îmi eşti icoană. Viaţa-i iar grăbită
să ne-arate cum că, fără teamă,
putem să fie-a noastră, fericită.

Un vis mereu spre tine mă împinge,
mă tot îndeamnă pasul să-l alerg
acum, când ştiu cum, unde, când să merg...
Îmi eşti norocul. Ştiu că vom învinge.

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că seara ochii ţi-i privesc,
că-n miezul nopţii pot să te iubesc
şi să-ţi adorm în braţe. Vino-acasă!

Mănăstirea Frăsinei

Ad-hoc

De te-aş chema acum la malul mării
Să te privesc în ochi şi să-ţi şoptesc,
Ai înţelege lacrima chemării
Chiar dacă nu ţi-as spune „te iubesc”?

Ţi-aş da un semn că timpul se arată
În ochii tăi, în gândul tău curat,
Şi va fi iar cum vrut-am altădată,
Când cerul nu va fi înnourat...

Şi ştiu că doar privirea ta frumoasă
Va duce clipa către infinit,
Şi vom clădi în munţi, o altă casă
În care să tot spun că te-am iubit!

Destin în semn

În răscolirea lumilor nebune
Cam totul se întâmplă clandestin,
Chiar dacă, seara, soarele apune,
Vei înţelege-n vis ce vremuri vin...

Şi de-ai să vrei să laşi la întâmplare
Hotarul dintre da şi dintre nu,
Ai să-nţelegi că-n ziua următoare
Se va putea să fii mereu doar tu...

Între etern şi minus infinit,
Destinul e ca vârful de cuţit!

Retoric dar real

Oare, mai ştiti, de ce, în lume,
Există vorbe şi idei?
De ce sunt unii ce-şi fac nume
Crezând în falşii Dumnezei?

Oare-nţelegeţi cât se fură?
Averi, înscrisuri şi destine!
Azi hoţii nu mai au măsură,
Vor tot ce nu le aparţine!

Frustări obscure intră-n case,
Nicicând prin faţă, doar prin dos,
Învăluind în ceţuri groase
Al vieţii drum, cândva frumos...

În vremea-aceasta de-învrăjbire,
Când mulţi ucid pe alţii-n gând,
Eu vă condamn s-aveţi iubire,
La întuneric renunţând...

Şi ştiu că aruncarea-n valuri
Mă poate duce la înec,
Dar n-am să stau mereu pe maluri,
Să simt cum zilele îmi trec.

Privesc spre ce va fi ca mâine,
Mereu lumina-ntrezărind,
Mă jur pe-un ultim colţ de pâine
Că nu-mi trec viaţa adormind.

Nu pot să mă opresc din luptă,
Deşi sunt mulţi ce asta vor,
Lupta-voi chiar cu-o lance ruptă,
Că nu îmi este dat să mor.

Şi orişice ar fi să fie,
Eu sunt cu voi… o torţă vie!

P.S.
E viaţa mea... Şi nimeni nu o ştie...
Mereu, mereu, am fost o torţă vie,
Şi am luptat cu moartea şi cu viaţa
Şi-am spus la lume: Bună dimineaţa!

Mă lupt mereu cu morile-n furtună
Şi vreau să simt că vremea va fi bună,
Mă lupt spre adevăr, întru dreptate
Şi nu mă tem şi ştiu şi că se poate!

Dator mereu…

Nici nu mai ştiu de pot să mai vorbesc,
Pereţii mă aud, mă ştiu prea bine,
De multe ori în plâns mă prăbuşesc
Uitând de toate şi uitând de mine...

Plătesc cu vârf ceea ce n-am făcut,
Plătesc ruşinea de a vrea dreptate,
De-a nu uita că totuşi din trecut
Se simte urma celor întâmplate.

Aş tot vorbi de toate câte dor,
Deşi de multe poate-mi e ruşine,
Şi scriu un vers că, poate-ntâmplător,
Voi şti cândva ce s-a-ntâmplat cu mine.

Sunt condamnat să tac, să tac, să tac!
Le fac pe plac... Dar mâine ce-o sa fac?

Scrisoare prin timp pierdut

Eu nu mai ştiu nimic de tine,
Mi te-au furat stihii străine,
Te-aştept şi eu, te-aştept mereu,
Dar tu nu vii, copilul meu!...

Crezut-ai vorbe-nveninate
Ce te-a făcut să ai păcate,
Mă rog mereu la Dumnezeu,
Eşti, orice-ar fi, copilul meu!...

Aşa mi-e dat, să mi se-arate
Oricâte fapte întâmplate,
Le ştiu... De-i bine sau e rău,
Nu-s un străin, sunt tatăl tău.

Pentru ambiţii şi minciună
Nu ne vor unii împreună,
Orice-ai greşit, te iert mereu,
Te iert mereu, copilul meu!...

Săraci de duh şi răi la fapte
Vor între noi a vieţii noapte,
Dar nu mă las, chiar dacă-i greu,
Eu lupt mereu, copilul meu!...

Absurdul încă ne desparte,
Făcând aproapele departe,
Dar ştie numai Dumnezeu
Ce mult te-aştept, copilul meu!...

Şi trece timpul tot mai greu,
Pe unde eşti, copilul meu?...

Însemn pe suflet

Parcă ireal şi incredibil,
Focul negru reuşesc să-l sting,
Şi-nteleg de ce, trăind penibil,
Unii cred că cerul îl ating.

Criza de destin restructurat
A lăsat amprente de noroi,
Şi s-a vrut ca sufletul, furat,
Să rămână pribegind prin ploi.

Răstignit de-al crucii greu însemn,
Între plus şi minus infinit,
Pragul este singurul consemn
Exilat pe vârfuri de cuţit.

Parcă-i o pecete în adaos
Sufletul strivit de-un alt contur,
Când mereu se prăbuşeşte-n haos
Acuzând pe alţii de sperjur.

Doar un semn cu umbre de peceţi
Face drum, prin nopţi, spre dimineţi.