Epitaf

Priveşti acest mormânt banal, străine...
Pământul este plin de buruieni...
Doar vorbele se zbat şi plâng în mine
Rostite azi de voi, de pământeni.

Priveşte...E-un tărâm uitat de vreme,
Nu simţi că dedesubt e trupul meu...
Dacă ai timp, ascultă, nu te teme,
Nu sunt Demon, nu-s nici Dumnezeu.

Nu căuta să iscodeşti trecutul,
În focul nesfârşitului mă ard,
De la-nceput mi-a fost să fiu nevrutul
Şi lacrima mi-a fost mereu stindard.

Dar nu uita că azi sunt doar un nume
Pe care doar în trecere-l citeşti,
Plecat-am prea grăbit... şi-această lume
M-a şi uitat... Tu ce-ţi mai aminteşti?

Am fost vânat de toţi... Şi m-au ucis
Acei pe care i-am iubit şi-n vis.

Consultaţie

Da doctore, ce-mi spui nu-i bine,
Ştiu, zac de-o boală fără leac.
Îmi spui...? Nu te mai poţi abţine?
Chiar ţi-am plăcut de-mi zici că-ţi plac?

Îţi văd privirea-ntunecată
Şi rîzi de crunta-mi amnezie...
N-am să fiu altul niciodată,
Şi n-am nici leac în farmacie.

Da, uneori, cu inocenţă,
Spre culmi înalte am ţintit,
Însă din marea-mi neglijenţă
Am şi ajuns cu pas grăbit.

Că sunt bolnav o ştiu prea bine
Şi nu m-ascund sub vorbe multe,
Dar ştii şi tu că nici pe tine
Nu prea stau mulţi să te asculte.

Un singur leac mi-e alinare,
Cuprinde tot ce ştiu să fac,
Să pot să-ajut pe orişicare,
Cu propriul suflet să-l împac.

Mai am iubirea pentru fiinţă
Cînd Omul este Om în toate.
Aceasta mi-o numesc credinţă
Şi ştiu că dacă vrem... se poate.

Peste mai toate ce există
Mă răstignesc îndurerat
Să-mi fie şi izbîndă tristă,
Să port al lumii greu păcat.

Şi care-i leacul? E iubirea
De neam, de vatră şi de legi...
Poate că asta-i fericirea...
Dar oare poţi să mă-nţelegi?

Chiar dacă-am cîştigat războaie,
Tot alţii-nalţă a lor faptă,
Iar eu tîrît doar prin noroaie...
“Dar ce-ţi spui doctore în şoaptă?

Îţi spui că sunt nebun, fireşte,
Sau poate-ţi spui ca sunt tîmpit!
Mi s-a mai spus... Mă copleşeşte,
Dar eu iubesc tot ce-am iubit!

Mă-njură mulţi, mă scuipă-n faţă...
-“Dă-l dracu’ de nebun!” Ce-ţi pasă?
Cu cît îndur mai multe-n viaţă
Eu simt că parcă-i mai frumoasă.

Îmi scrii reţeta? Abia-ncape...
Şi cîte nume... Cum le ştii?
Dar cum nu ştii că sînt aproape
De clipa marii veşnicii?

Cît însă fremătînd mă cheamă
O lume despicată-n două,
De moarte mie nu mi-e teamă,
Despic mereu un bob de rouă.

Mă laşi să tot vorbesc într-una
Dar n-am să tac... Ştiu că n-asculţi...
M-am săturat s-aud minciuna...
Şi tu doar taci... Nu mă insulţi?

Ştiu doctore... Merci.... Reţeta...
Da, vine iarăşi primăvara...
Cu complicaţii... alfa, beta...
Îmi pare bine!... Bună seara!

(reluare din 27.03.1985)

Pasărea I

Pe deasupră-mi iarăşi zboară
Albe aripi de zăpezi
Şi se-nalţă, şi coboară,
Peste tainice amiezi.
Parcă-n ploaia de mistere
Plînge valul în furtuni,
Primăvara, în tăcere,
Va da semn, făcînd minuni.

Taina locurilor sfinte
Dă un înţeles mai clar,
Peste ploaia de cuvinte,
Peste-nsemne de hotar.
Orizontul dă un nume
Gîndului ce va rodi,
Reclădind a doua lume,
Viselor Păsării I.

(după ideea din 26.10.85)

Zborul păsării I

Aripă de infinit albastru,

      cerul se retrage înspre cer,

Şi, mereu, o lacrimă de soare

      înveleşte patima-n mister.

Călător prin universul şoaptei

      timpul dă ocol prin infinit,

Şi, mereu, o tainică revoltă

      defineşte pasul istovit.

Se întinde pravila-ntîmplării

      peste falduri arse-n curcubeu,

Şi, mereu, trecutul ne arată

      că suntem sortiţi de Dumnezeu.

Umbra regăsirii de-altădată

      pune o pecete, zi de zi,

Şi, mereu, spre ţel şi împlinire

      zboară iar, frumos, Pasărea I.

(după ideea din 07.11.85)

Plînsul păsării I

Rugăciuni în sacră condamnare
Zugrăvesc pervers Calea Lactee
Şi, ca un însemn de răzbunare,
Visu-i doar îndemn cît e idee.
Infinitul pragului de seară
Pare un etern necunoscut,
Zugrăvind o lacrimă de ceară
Peste umbra timpului trecut.

Flacăra sentinţei milenare
Arde şoapta clipelor răpuse,
Şi-ntr-o prihănită depărtare,
Zorii dimineţilor apuse.
Pragul nopţii arde ca o torţă,
Şi dă semnul zilei ce va fi,
Golul abisal devine forţă
Definind prin plîns Pasărea I.

(după ideea din 28.10.85)

Singurătatea, iar

Abia acum încep să am putere,
Singurătatea iarăşi m-a ucis,
Când foc am dat, în noapte, la tăcere,
Iubindu-te, mai rău m-am contrazis.

Urmându-ne condiţia abstractă,
Ni s-au ivit în cale teoreme,
Şi când simţeam că timpul se contractă
Ne-am istovit trezindu-ne devreme.

În infinitul şoaptelor de ură,
O răstignire foc la ochi ne-a dat,
Cum haosul nu are o măsură,
Iubindu-ne, în taină ne-am uitat.

Iar mâna rece de atâta grabă
A plămădit un trandafir de sânge,
Şi toate câte-au fost mereu se-ntreabă
De ce hotarul sufletului plânge?

În ochii mei priveşte ce-o să fie,
Ca un stindard, o stea te vei ivi,
Tu-mi eşti mereu eterna veşnicie
Şi singura pe care-o pot iubi.

Cu ultima-mi rămasă izbucnire
O flacără de curcubeu voi stinge
Şi roua-n trecere va da de ştire
Zăpezilor ce peste noi vor ninge.

Rugă de Decembrie

Prea Sfântă Fecioară,

Încă nu am pace, o s-o am curând,
Dă-mi putere-n suflet, dă-mi lumina-n gând;
Nu-mi mai este frică, simt că pot trăi,
Ştiu ca eşti cu mine orişiunde-aş fi!

Pot privi la soare, ochii mi-i ridic,
Nu mai simt durerea, nu mai simt nimic,
Am greşit cum alţii mie mi-au greşit,
Am trecut prin boală, nu m-ai părăsit.

Prea Sfântă Fecioară,

Va veni şi clipa când ne vei uni,
Ani de împlinire ne vei dărui,
Te-am păstrat în suflet, dar n-am vrut să spun,
Ruga mea-i spre tine: Fă-mă tot mai bun!

Dă-mi ce-mi dai prin muncă să ajut şi eu
Pe acei ce soarta i-a bătut mereu,
Eu nu vreau palate, nici să stăpânesc,
Mi-e de-ajuns credinţa că pot să iubesc!