Ce limbă vorbeau dacii?

(text inspirat)

Ce limbă vorbeau dacii? De ce nu se mai ştie?...
Pe atunci n-aveau săracii creioane şi hârtie!
Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară,
Argumentând o teză, în sine, prea uşoară.

Lingviştii scocotiră, cu mare luare-aminte,
Şi în final găsiră cam... şapte... opt cuvinte
Ce par a face parte din limba veche, tracă...
Deşi asta se spune... pe mine nu mă-mpacă.
Mereu am o-ntrebare: Cum oare e posibil,
Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?...
Şi cum să te cunoască cei ce vorbesc de tine?
De nu te-ar înţelege, te-ar mai vorbi de bine?

Istoria nescrisă nu este-ntâmplătoare,
Simbolul trac la Roma de la-nceput apare,
Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;
Din ei, legenda spune, romanii s-au născut!
Pe daci îi ocupară urmaşii lor romani...
Şi i-a-nvăţat latina aşa, în câţiva ani?
Iar dacii învăţat-au latina prea uşor...
Pe nimeni nu mai miră... Şi toţi zic: "Bravo lor!"

Că un popor îşi pierde treptat din obiceiuri,
Că îşi mai schimbă portul… ar fi, cumva, temeiuri...
Dar că uitat-au limba, vocabularu-ntreg,
E greu să se admită… eu nu pot să-nţeleg!
Ardealu-a stat sub Unguri atâţia ani... o mie,
Chiar asupriţi, Românii, aşa precum se ştie,
Nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiul, portul,
Cum de-n a zecea parte uitat-au Dacii totul?

Când sub Traian, Romanii, i-au biruit pe Daci,
La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci!
Afirm, şi nu am frică, ceva ce totul schimbă:
Şi Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă!
Acesta-i adevărul? Cum poate fi posibil
Când Roma ajunsese Imperiu invincibil?
Poveştile sunt multe, dar faptu-i dovedit,
Istoria aduce dovezi de neclintit.

'Naintea erei noastre, când nu-i nimic precis
La Nord şi Sud de Istru, cum Herodot a scris,
Trăiau, ducându-şi viaţa,pe plaiuri Carpatine
Şi cultivau pământul, vânau, creşteau albine,
Vorbeau aceeaşi limbă, dar altfel se numeau,
Ilirii, Sciţii, Geţii sau Dacii… Traci erau.
Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal
Ei stăvileau barbarii, veniţi val după val...

Cu secole-nainte când nu erau regat,
O parte dintre-aceştia spre Vest au emigrat
De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit
Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit.
Şi astfel se explică de ce limba latină
Au înţeles-o Dacii… Nu le era străină!
Deci nu cu Roma-ncepe acest măreţ trecut
Ci mult mai înainte, când lumea s-a făcut!

Şi-aşa se înţelege de ce cu-nverşunare,
Cei fără de trecuturi, lovesc la întâmplare,
Aici suntem de veacuri un neam fără de moarte,
Şi tot aici rămânem şi mergem mai departe.

A trecut un an…

A trecut un an, iubita mea,
An cu întrebări fără răspuns,
Timpul l-aş întoarce de-aş putea,
Nu ştiu însă dacă-ar fi de-ajuns.
Aş da foc stihiilor păgâne
Ce s-au cuibărit în visul meu,
Că-ajunsese moartea să mă-ngâne,
Când spune-am că-n toate sunt tot eu.

A trecut un an, iubita mea,
An în care n-am făcut nimic,
Ştiu că e absurd, dar tot aş vrea
Adevărul să-l mai contrazic.
Eu am fost ales la întâmplare
Să-mplinesc un gând de om nebun,
Însă vina mea e mult mai mare,
Că vorbeam fără să ştiu ce spun.

A trecut un an, iubita mea,
Anul trist al paşilor pe prag,
N-am crezut nicicând că s-ar putea
Singur, spre adâncuri, să mă trag.
Azi, când ştiu hotarele strivite
De păcatul de-a mă vrea făptaş,
Mi-aş dori puteri nebănuite
Să refac al vieţii, drept, făgaş.

A trecut un an, iubita mea,
An al regăsirii prin surghiun,
Am curaj să stau în faţa ta,
Sufletul în palme să ţi-l pun.
Ştiu acum să mă arăt la lume
Ca un tot, învingător mereu,
Tu şi eu, un gând, un singur nume
Redescoperit de Dumnezeu.

Visul de a fi acasă

Doamne, cât de mult poate-nsemna
Să te simţi o clipă că exişti,
Chiar şi dacă plângi în casa ta,
Chiar dacă şi ochii îţi sunt trişti.

Când poţi pune capul pe o pernă
Şi visezi că totul e frumos,
Poţi simţi o linişte eternă
Chiar şi-atunci când toate-ţi ies pe dos.

Cât de multe pot să ţi se-ntâmple,
Cauţi drumul de întors mereu,
Şi când alb începi să fii la tâmple
Doar acasă simţi că nu ţi-i greu.

Când poţi sta cu cineva la masă
Şi o vorbă îi mai poţi rosti,
Când te-aşteaptă cineva acasă,
Tot mai ştii pe mâine-a rândui.

Orişice ţi s-ar ivi în cale,
Chiar şi-atunci când toţi te văd înfrânt,
Poţi să te întorci mergând agale,
Ştii că mergi acasă nu-n mormânt.

Când privirea poate să cuprindă
Pe cei dragi, pe cei ce îi iubeşti,
Când copiii mâna vor să-ţi prindă,
Simţi că eşti acasă, că trăieşti.

Iar când paşii ce pot fi urmare,
Seara, te adună într-un loc,
Clipele se ştiu continuare,
Încălzindu-ţi visul de noroc.

Cu adevăr prin rânduri

Fărâmă cu fărâmă,

din şoaptă până-n gânduri,

Adun o împlinire

şi formă-i dau în rânduri,

Bătătorind o cale

spre pragul ce ne cheamă,

Iubesc înariparea,

uitând de orice teamă.

Odată şi-ncă-odată,

pun pasul peste pas,

Lăsând să se-nţeleagă

că uneori n-am glas...

Eterna împlinire

îmi poate fi-nţeleasă:

Iubesc, iubind, iubire...

iubirea mă apasă...

Între contraste

Eu chiar nu cer nicicui să înţeleagă
Ceea ce este astăzi viaţa mea,
Când umbra existenţei mi se neagă
Şi-s deranjant când spun că voi putea.

Că fiecare urcă o Golgotă
Chiar ştiu şi eu... şi nu pot contesta,
Dar azi la cartea vieţii-s doar o notă
Cu toate că-n cuprinsuri mai pot sta.

De la răspunsuri până la-ntrebare
Reduc întregul la o umbră fadă,
Şi vreau să redevin un oarecare,
Să mă mai bat cu bulgări de zăpadă.

Să simt cum ploaia mă întinereşte
Când frunzele au forme sângerânde,
Sau când, prin noapte,vântul îmi şopteşte
Că vine vremea marilor izbânde.

Căderea-n gol o simt şi nu-mi dă pace,
Aşa cum simt că timpul se grăbeşte,
E iarnă iar, chiar daca nu îmi place,
Deşi simt iarna cum mă-ntinereşte.

Joc pe trambulină

Eu sunt un om ce nu îşi află locul,
Nici raiul şi nici iadul nu mi-i bun,
Şi totuşi, ştiu că-mi voi găsi norocul
Chiar dacă din cenuşă mă adun.

Am învăţat să simt când arde focul
Şi să-l aprind când valurile-s mari,
Dar morţii n-am să-i fac vreodată jocul
Şi nu mă-nchin stăpânilor avari.

Deşi la îndemână îmi e trocul
Prin care să am nume de-mprumut,
Prefer întotdeauna să simt şocul
Ca trambulina către absolut.

Cât nimeni, nici chiar eu, nu îmi ştiu locul
Eu caut drumul ce mi-l ştiu sortit,
Că-mi stă-mpreună drumul şi norocul
Dându-mi contur de sens redefinit.

Cu ochi de gheaţă pot aprinde focul
Ce nu mai poate fi de alţii stins,
Şi nu mă tem că fac altora jocul,
Învinşi sunt ei, eu sunt de neînvins.

Într-o seară, toamna…

Patriciei

Astăzi stăm de vorbă... timpul trece,
Povestim ce-a fost şi ce va fi,
A venit iar toamna… vântu-i rece,
Şi-n curând şi noaptea va veni...

Ştii şi tu prea bine... nici o carte
Nu va fi un tot cuprinzător,
Şi e clar, eu merg doar către moarte,
Tu, mereu, spre timpul viitor.

Încercăm să facem dintr-odată
O mutare, vieţii să dăm mat,
Tu mai ştii doar ce am fost odată,
Ceea ce sunt azi ai şi uitat.

Vei avea copii... şi poate-aminte
Când şi când de mine-ai să-ţi aduci,
Vei rosti şi câteva cuvinte
Despre drumul meu plin de răscruci.

Şi voi fi ţărână, prea firavă,
Aruncată-n margini de destin,
Izbândit de-a timpului otravă
Şi de gândul izbăvit de chin.

Noaptea se resimte în privire
Şi prin ochii tăi privesc mereu,
Toată viaţa mea e-o rătăcire...
Şi mă duc, încet, să mor şi eu...

Ce va fi?... dar oare cine ştie,
Voi avea şi eu o bucurie?