Între contraste

Eu chiar nu cer nicicui să înţeleagă
Ceea ce este astăzi viaţa mea,
Când umbra existenţei mi se neagă
Şi-s deranjant când spun că voi putea.

Că fiecare urcă o Golgotă
Chiar ştiu şi eu... şi nu pot contesta,
Dar azi la cartea vieţii-s doar o notă
Cu toate că-n cuprinsuri mai pot sta.

De la răspunsuri până la-ntrebare
Reduc întregul la o umbră fadă,
Şi vreau să redevin un oarecare,
Să mă mai bat cu bulgări de zăpadă.

Să simt cum ploaia mă întinereşte
Când frunzele au forme sângerânde,
Sau când, prin noapte,vântul îmi şopteşte
Că vine vremea marilor izbânde.

Căderea-n gol o simt şi nu-mi dă pace,
Aşa cum simt că timpul se grăbeşte,
E iarnă iar, chiar daca nu îmi place,
Deşi simt iarna cum mă-ntinereşte.

Joc pe trambulină

Eu sunt un om ce nu îşi află locul,
Nici raiul şi nici iadul nu mi-i bun,
Şi totuşi, ştiu că-mi voi găsi norocul
Chiar dacă din cenuşă mă adun.

Am învăţat să simt când arde focul
Şi să-l aprind când valurile-s mari,
Dar morţii n-am să-i fac vreodată jocul
Şi nu mă-nchin stăpânilor avari.

Deşi la îndemână îmi e trocul
Prin care să am nume de-mprumut,
Prefer întotdeauna să simt şocul
Ca trambulina către absolut.

Cât nimeni, nici chiar eu, nu îmi ştiu locul
Eu caut drumul ce mi-l ştiu sortit,
Că-mi stă-mpreună drumul şi norocul
Dându-mi contur de sens redefinit.

Cu ochi de gheaţă pot aprinde focul
Ce nu mai poate fi de alţii stins,
Şi nu mă tem că fac altora jocul,
Învinşi sunt ei, eu sunt de neînvins.

Într-o seară, toamna…

Patriciei

Astăzi stăm de vorbă... timpul trece,
Povestim ce-a fost şi ce va fi,
A venit iar toamna… vântu-i rece,
Şi-n curând şi noaptea va veni...

Ştii şi tu prea bine... nici o carte
Nu va fi un tot cuprinzător,
Şi e clar, eu merg doar către moarte,
Tu, mereu, spre timpul viitor.

Încercăm să facem dintr-odată
O mutare, vieţii să dăm mat,
Tu mai ştii doar ce am fost odată,
Ceea ce sunt azi ai şi uitat.

Vei avea copii... şi poate-aminte
Când şi când de mine-ai să-ţi aduci,
Vei rosti şi câteva cuvinte
Despre drumul meu plin de răscruci.

Şi voi fi ţărână, prea firavă,
Aruncată-n margini de destin,
Izbândit de-a timpului otravă
Şi de gândul izbăvit de chin.

Noaptea se resimte în privire
Şi prin ochii tăi privesc mereu,
Toată viaţa mea e-o rătăcire...
Şi mă duc, încet, să mor şi eu...

Ce va fi?... dar oare cine ştie,
Voi avea şi eu o bucurie?

Rând de pas

Într-o lume mult prea risipită,
Fără gânduri, fără viitor,
Ne mai agăţăm de o ispită,
Punem bariere viselor.

Miezul nopţii-l punem la picioare
Încercând să-l facem miez de zi,
Ne-nsoţim de necuvântătoare
Gândurilor să putem vorbi.

Tragem către stânga sau spre dreapta,
După cum simţim că e real,
Şi ne renegăm până şi şoapta
Când striviţi suntem de ideal.

Lovituri mai dăm, din plin, mortale,
Fără să mai ştim de ce le dăm,
Şi-ncercăm să mai găsim o cale
De-a uita păcatul ce-l purtăm.

Neodihna lasă semn de moarte
În trăiri, în gânduri şi în glas,
Pragul spre neant se vrea departe
Chiar dacă se simte, la un pas.

Ce rămânem, totuşi? O-ntrebare
Ce se-aruncă-n noi fulgerător,
Când, la-ntretăierea de hotare,
Suntem singuri, fără ajutor.

Timpu-şi cere însă-al său tribut,
Nu ne mai întoarce în trecut.

Întrebări în complicaţii

Când necazuri te doboară

şi n-ai cui, nimic, să zici,

Când ucis de întrebare

nu ai ce să-ţi mai explici,

Gândul de nu reuşeşte

să mai stea şi pe aici,

Caută şi ia aminte...

poţi mai mult să te complici?

Când pe drumul către mâine

simţi doar lovituri de bici,

Când în stânga ori în dreapta

regăseşti doar venetici,

Şi când ploaia dă să cadă

şi furtuna o prezici,

Caută şi ia aminte...

poţi mai mult să te complici?

Când lumina e ascunsă

de umbre de licurici,

Când nici visul nu-ţi permite

ochii să ţi-i mai ridici,

Şi când le cuprinzi pe toate

şi n-ai voie să dezici,

Caută şi ia aminte...

poţi mai mult să te complici?

Totuşi, cui să te explici
Că vrei ochii să ridici,
Ca să poţi să te dezici
De făţarnicii amici,
Când furtuna o prezici
Şi simţi lovituri de bici?

Retuş în zori de zi

Tu ştii, iubito, timpul nu înfrânge
Apropierea marelui hotar,
Prevăd că mâine amândoi vom plânge,
Redeschizând al vieţii calendar.

Prin flăcări mici sortind adăugarea
Redevenirii, ca un ţel comun,
Vom fi din nou răspunsul şi-ntrebarea
Reiterată-n toate ce se spun.

Din scăzător scăzând o întâmplare,
Se schimbă semnul într-un mod direct,
Şi toate merg ca şi continuare,
Înnobilând o cauză-n efect.

Între cuvânt şi vorbă aruncată
Există pasul către viitor,
Se va fi vrut mereu spre niciodată,
Dar eu sunt împotriva tuturor.

Tu ştii, iubito, timpul ne obligă
Să fim realul visului de ieri,
Un adevăr pe unii îi intrigă,
Dar ei sunt cei ce merg spre nicăieri.

De mâine-n zori va fi să ni se-arate
Acei ce-au pus cuvintelor însemn,
Se vor întoarce clipele uitate
Când ne eram putere şi îndemn.

Striviţi de focuri şi izbiţi de ape,
Mereu priviţi de ochi hulpavi eram,
Însă de-acum hotarul e aproape,
Zorii de zi se retuşează-n geam.

Pasul pe prag ne-aduce libertatea
Ce ne-am vândut-o unui fad miraj,
Mâine în zori se redeschide cartea
Scrisă de noi pe când aveam curaj!

Tu ştii, iubito…

Tu ştii, iubito... Vin din lumea mea
În care nu-i nimic întâmplător,
În care, când mai cade câte-o stea,
Se simte în trăirea tuturor.

Venit-am cu un ţel în astă lume,
Şi ţelul pân' la moarte-mi este dat,
Cum dat mi-a fost să port, să las un nume,
Că nu degeaba om m-am întrupat.

Tu ştii, iubito... am trecut prin toate
Ce nu vroiau să fiu ceea ce-am vrut,
Ce îmi spuneau mereu că nu se poate,
Dar eu am arătat că s-a putut.

Venit-am să mă lupt pentru dreptate
Şi lupta îmi e drum de neoprit,
Sunt obligat să mor în libertate
Ca nimeni să nu spună c-am murit.

Tu ştii, iubito... încă am o cale
Să mă întorc, să nu mai ştiu ce-i greu,
Însă mă ştiu în gândurile tale
Şi ştiu că tot aşa va fi mereu.

Venit-am, şi rămân, şi voi învinge,
Şi vom răzbi prin marile furtuni,
Trecând prin foc, prin ape, vom atinge
Eterna izbăvire prin minuni.

Tu ştii, iubito… nimeni nu înfrânge
Pe cei ce viaţa şi-au legat... prin sânge...