Blestem

Face-m-ai, să mă tot faci
O lumină cât mai clară,
Să mă cerţi şi dacă taci
Când se-ntunecă afară...

Face-m-ai, să mă tot ai
Cu-nceputul şi sfârşitul,
Să mă duci noaptea în rai,
Veşnic să-mi fii răsăritul...

Face-m-ai, să fiu mereu
Gândul ce-i mereu cu tine,
Să-ţi fiu pavăză la greu,
Să fiu umbra ta la bine.

Face-m-ai, să mă tot ştii
Gândul tău de dimineaţă,
Noaptea-n vis să îmi tot vii
Să mă readuci la viaţă.

Face-te-ai, orice va fi
Visul meu de-a izbândi...

Cântec de timp prezent

O, Doamne, cât eşti de frumoasă,
Din care cer ai apărut?
Mă doare timpul, mă apasă,
Dar ştiu că nu-i nimic pierdut...

Şi-i vremea când, deopotrivă,
E-aşa de cald şi vin şi ploi,
Iar dacă totul e-mpotrivă
Noi învăţăm să fim iar noi...

Se poate însă ca prin ape,
Prin foc, prin nopţi fără hotar,
Să ne aducem mai aproape
Un gând strivit în calendar...

Şi simt că de nimic nu-mi pasă,
Şi simt că-s iar adolescent,
Şi eşti a timpului mireasă,
E vremea timpului prezent...

Vreme pentru noi

Iubito, iarăşi vine-o toamnă,
Cad frunze sângerii pe noi,
E vremea să fii iarăşi „doamnă”,
E vremea iar pentru noi doi.

Iubito, timpul ne apasă,
Încep deja să vină ploi,
E vremea să îmi fii mireasă,
E vremea iar pentru noi doi.

Iubito, iarăşi vine-o toamnă,
Iar noi dăm timpul înapoi,
Vei fi a vieţii mele doamnă,
E vremea iar pentru noi doi.

Iubito, cerul ne arată,
Că munţii iarăşi vor fi goi,
Că nu există niciodată,
E vremea iar pentru noi doi.

Iubito, iată, toamna vine,
Ne vrea ai timpului eroi,
Izbânda vieţii ne-aparţine,
E vremea iar pentru noi doi.

Şi nu putem da înapoi,
E vremea doar pentru noi doi.

Real, iubind

Nopţile sunt parcă un blestem
Când privirea nu ţi-o pot găsi,
Parcă şi de umbra mea mă tem
Aşteptând mereu o nouă zi.

Stelele au forme fără sens
Şi-un ciudat halou înlăcrimat,
Chiar şi eu mă simt un hău imens
Răvăşit de un torent ciudat.

Zilele se trec întâmplător
Când nu pot nicicum să te zăresc,
Timpul, de-aş putea să îl omor,
L-aş schimba cu totul, să-l grăbesc.

Te iubesc cum nu credeam vreodată
Că se poate totuşi întâmpla,
Nu credeam, nicicând, să se mai poată
Viaţa mea, cu tine, confunda.

Soarele e mai mereu difuz
Şi răsare parcă-nspre apus,
Eu mă simt un adevăr confuz
Spus mereu doar pentru a fi spus.

Simt hotarul faptelor pe umeri,
Încontinuu noaptea-mi este zi,
Vreau, din nou, ca anii să mi-i numeri,
Viaţa s-o putem redefini.

Cred mereu că totul e posibil,
Clipele aduc mereu noroc,
Şi, când totul pare incredibil,
Orizontul lumii va lua foc.

Te iubesc mai mult ca niciodată,
Nu credeam că mi se va-ntâmpla,
Nu credeam, vreodată, să se poată
Viaţa mea, cu tine, confunda.

Traseu de carieră

Să fii o curvă nu e greu deloc,
E necesar culorile să ştii,
Idei să ai să poţi fi omul şoc
Şi ai un loc între portocalii.

Dar dacă vrei să ai trecut prosper,
Din fund poţi da şi poţi îngălbeni,
Ca umbră să-ţi găseşti un loc în cer,
Când lumea îşi doreşte-a huidui.

Când flacăra puterii e prea sus
Încă o tumbă ai putea să faci,
Să înroşeşti când adevăru-i spus,
Că ştii şi tu că-i furi pe cei săraci!

Când lupii urlă poţi lătra la ei
Cu sentiment uman şi chiar profund,
E de ajuns albastru să te vrei,
Că-ţi e uşor să te şi dai la fund.

Dar nu e greu să peticeşti un sac
Cu verdele pădurilor ce-au fost,
Ştiindu-te un om cinstit, sărac,
Găsind deşeurilor lumii rost.

Te dai pe spate, simți pe dinapoi,
Stai cocoşat privind în sus, și-n jos;
Vrei titluri şi pompoase nume noi,
Măcar o zi să fii oficios.

Eşti curvă; ştii că nu-i întâmplător!
Îi lingi mereu pe cei ce i-ai scuipat,
Dar eşti un patriot multicolor,
Sărac la duh, deşi în bănci bogat!

Dar curvă poţi să fii doar cât te ţii...
Ce nume laşi când pleci dintre cei vii!?

Concis în sens

Un cer de primăvară este viaţa,
Un cer senin găseşti mai peste tot,
Când vrei, chiar dacă plouă dimineaţa,
Tu poţi s-o faci senină, eu socot.

Din lacrima trecutului, din şoaptă,
Poţi face visul ideal suprem,
Când viaţa e legată doar de-o faptă
Să ne-ntrebăm mereu: De ce nu vrem?

La schimb, mereu găsim câte-o acuză
Şi totul pare un etern coşmar,
Problema zilei – cea mai mare scuză
Şi nu ni-i clar că trecem în zadar.

A fi o umbră… asta-i împlinirea
De care ne simţim mereu legaţi
Când, peste ani, ne doare amintirea,
Vom fi mai mult săraci decât bogaţi.

Absurdul e o plagă redeschisă
Chiar de-nţelesul gândului curat,
Înnobilând o viaţă compromisă
Cu un însemn al marelui păcat.

Ireversibil nu-i nimic în viaţă,
Suficient rămâne şi un semn,
Trecută-i noaptea... Mâine dimineaţă
Putem fi hotărâre şi îndemn.

Tu poţi schimba o simplă întâmplare
În fapt real către continuare.

Esenţiale întrebări

Mereu te simt ca pe-o-ntrebare:

De fapt, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Prea de la sine se-nţelege

că nu e totul numai bine...

Se simt în gânduri vorbe triste

şi trist se-aşează pe hârtie,

Încearcă încă să refacă

un adevăr... Să-l reînvie...

Prin frigul nopţilor de iarnă

apar în gându-ţi doruri multe,

Întruchipând plecări amare,

când nimeni nu vrea să te-asculte.

De te-ai întoarce doar o clipă,

privind ce-a fost realitatea,

Te poti cunoaşte... Dar socoate:

ai cunoscut oare dreptatea?

Strivită de priviri fugare

ori de chemări înrobitoare,

Te-ascunzi în ceaţa dimineţii

şi parcă-ai vrea să te omoare.

Şi mă întreb... şi n-am răspunsuri

răspunsul e de fapt în tine,

E ceva ce-ai lăsat în urmă

şi te gândeşti că nu mai vine?