Alţi paşi, alte înţelesuri

Nu ştiu dacă există, dacă cineva a găsit, a văzut, sau a mers, două drumuri care să fi fost la fel... A doua cale, alternativa, când este necesară, există, e căutată, e dorită... Însă întotdeauna există al doilea pas, un pas în continuarea unui altuia sau a altora, mai mulţi, oricât de neştiuţi, mersul spre mai departe, spe înainte, spre totdeauna... Mai totdeauna greu este, se spune, primul pas, însă nu-s mulţi care să afirme, fără echivoc, că cel de-al doilea este uşor, aşa cum se spune, ca o firească, şi necesară, îmbărbătare...

Timpul pune, câteodata, şi dărâmă, în alte dăţi, bariere. Se par că-s de netrecut, dar după ce au fost trecute, se vede că n-a fost negrul chiar atât de negru, altele par doar o simplă provocare la un salt, dar după ce s-au trecut timpuri şi vremuri, ele aceleaşi sunt, se vede că strălucirea negrului nu trebui niciodată confundată cu lumina pe care o împrăştie albul... Timpul face şi desface, timpul adună şi scade, înmulţeşte şi îmăparte, când are ce face, ca să poată să facă adunări, ori scăderi, ori înmulţiri, ori împărţiri. Dacă nimic nu i se dă pentru a nu trece degeaba, multiplică erorile, prin mărirea efectelor şi cumularea rezultatelor.

Spun, cei mai mulţi, că timpul este o măsură a duratei, şi le dau dreptate numai când mă pun, de bună voie, însă deprobă doar, pe linia lor de privire a tot ceea ce este viaţa. Obligându-mă să las la o parte multe din cele ce eu le văd a fi ale vieţii, iau în calcul şi accept timpul ca o succesiune de intervale regulate, numărabile, şi aşa înţelec accepţiunea celor care iau materialul ca unică formă de existenţă, absolută. Numai că, oricât aş încerca să mă las acolo, în barca celor cu asemenea accepţiune, nu pot să stau prea mult. Tangajul şi derivele plutirii într-o asemenea apă tulbure, mă fac să am temeri de scufundare şi înec. Şi, din această temere, mă întorc la zborul care, chiar dacă mă arată a fi cu capul în nori, îmi dă libertatea de a trăi uitând de standarde şi valori, de a avea măsuri şi definiţii în concordanţă cu altele, care nu se văd, uneori nu se simt, dar se trăiesc. Şi cine poate să spună, o viaţă trăind, că n-a simţit timpul trecând precum nisipul printre degete, ori ca un bolovan care apasă dureros...

Alţii spun ceva, eu, ca şi alţii, alţii decât cei care doar aşa înţeleg ce este timpul şi cu o asemenea înţelegere definesc viaţa, văd altfel, înţeleg altfel şi trăiesc altfel, măsurând altfel, viaţa. Şi cum am văzut că fiecare viaţă este altfel decât oricare altă viaţă, nu mi se pare deloc nefiresc să îi las fiecărei vieţi dreptul de a se lăsa măsurată cum se simte, în limitele firescului şi omenescului dat, mai bine. Măsurii ce-am găsit-o eu, mie şi altora, ştiutori sau neştiutori ai nepotrivirii dintre vârstă şi timp, cu felul ei de a se potrivi oricui, i-am aflat şi numele... Are acelaşi nume cu cel care, de la începuturi, şi totdeauna când nu s-a avut decât pe sieşi la îndemână, omul şi-a măsurat drumurile. Cu acea măsură, folosită, a putut să spună, fără să se înşele, că un drum este mai lung şi altul mai scurt. Pasul este măsura care, cred eu, că este guvernantă a vieţii. Guvernează viaţa aşa cum guvernează mersul drumului, ţinând cont de ceea ce omul nu vrea, nu ştie, nu poate să ţină cont.

Când mergi pe drum şi ajungi repede, nu ştii ce să spui, dacă a fost drumul scurt sau dacă repede ai mers. Nici ceilalţi, cei care privesc din afară, nu vor spune toţi acelaşi lucru, ba vor băga mâna în foc, pentru a fi crezuţi că drumul a fost scurt, ba vor jura că au văzut cu ochii lor cât de grăbit ai fost. Dacă cineva era în aşteptare, mai mult ca sigur va spune că a trecut mult timp. Şi, e la fel dacă drumului îi dai o măsură mare... vor spune unii că a fost lung, alţii că ai mers alene iar dacă la celălalt capăt cineva nu şi-ar fi dorit să ajungi, va spune că ai ajuns foarte repede... Fiecare are o altă părere, după cum îşi are şi îşi vrea paşii, ori îţi crede ori îţi vrea paşii. Doar tu, mergătorul de drum, ai în tine, în mersul tău, în motivul tău, adevărul...

Nici viaţa nu este deloc altfel. Viaţa nu trece, între naştere şi moarte, între copilărie şi bătrâneţe, doar ca o numărătoare de zile, de ani. Ea numără paşii, în funcţie de ei duce mai repede la final, pe cei care lenevesc în a-i face pe cei fireşti şi se grăbesc a face paşii pe care şi-i doresc, şi-i lasă tineri pe cei ce nu se tem de încă un pas, intâmplător, după cum le este dat, după cum găsesc, fără căutări, că îl au de făcut, care fac ceea ce fac fără să ţină seama de timpul care e trecut sau încă nu a trecut, care nu stau în mâna cu un calendar în care îşi tot pun semne şi îşi fac diverse socoteli. Cu pasul măsurând timpul de care ţin calculele socotitorilor, se pot şti schimbările de vremuri, oricât de schimbătoare şi imprevizibilă este vremea, se poate şti de ce unii îmbătrânesc mai repede, faţă de alţii care mai şi stau, câteodată pe loc, sau de ce unii par mereu tineri şi nu au timp să îmbătrânească.

Cât omul stă cu ochii pe ceas şi pe calendar, viaţa i se consumă într-o monotonie care-l transformă într-un robot, un robot care are o durată minimă, normală şi maximă, de utilizare, supus uzurii şi degradării fizice şi morale, un robot care ştie că va ajunge, la un moment dat, să iese din sistem, depăşit, lipsit de eficacitate şi eficienţă. Cu, sau fără impuneri, îşi lasă vieţii doar libertatea de a zburda în lanţ, un lanţ care, pe măsură ce cumulul intervalelor de timp trecute devine mai mare, este mai mic. Lanţul îl împiedică să iese din decorul limitativ, să vadă, să cunoască şi să înţeleagă şi altceva decât îşi permite şieşi, decât îşi admite a fi orizontul său. Şi nu-i vine să se desprindă de învăţul de a-şi număra bătăile propriei inimi, încercând a o sincroniza cu metronomul timpului.

Lăsând paşii să-mi fie măsură a vieţii, am uitat să fac numărători şi calcule. Nu îmi pierd timpul, pierzând din şansele de a mai face unu, doi, sau câţiva alţi paşi, mari sau mici, făcând inventare, pentru a avea o valoare a trecutului, valoare care să vrea să ceară orice, chiar respectul sau recunoaşterea a ceva, natural ori acumulat, har sau rezultat al acumulărilor de înţelesuri şi cunoaşteri. Am ales calea paşilor, am ales viaţa ca şansă a unui drum în eternitate, în nemurirea ce mi-o pot avea doar prin mine. Am ales paşii care prin esenţialitatea lor să lase urme care nu se pot şterge, fiind dovada mersului pe jos a întregului Univers pe care l-am putut cuprinde, pe care l-am putut reconstrui, fie doar şi cu mai înţelese sau neînţelese, pe moment, mai multe sau mai puţine, cu accent de frumos sau cu accent de duritate, cuvinte. Am ales drum de paşi cu amprente pe totdeauna, uneori în disonanţă cu principiile celor ce aveau principii de neclintit, când era vorba de a se cere conformarea altora la ele, ei fiind excepţiile care să fie bune de întărit regula. Şi am făcut destui paşi...

N-am fost singur, în aceast continuu mers cu paşi, niciodată, oricâţi vor fi fost cei care m-au lăsat unei realităţi a singurătăţii. Mereu cu mine, alături în ceea ce va fi, dincolo de existenţa efemeră, vor fi cei care m-au însoţit, cu gândul, cu fapta sau cu existenţa, şi pe care, voi continua să îi las aproape, spunându-le pe nume, cu sau fără adăugate cuvinte definitorii ale esenţei adevărurilor pe care nici eu, nici ei, nici nimeni altcineva, nu are dreptul şi nici nu le poate contesta. Cuvinte puţi-ne, am adăugat, dar puţinătatea lor lasă loc unui cuprinzător etcaetera până în eternitate!

Într-o continuare firească, într-un normal înspre mai departe mers, am găsit că este timpul să fac un al doilea pas în a aduna la un loc ceea ce deja exista, ceea ce era deja unora cunoscut, spre a fi, când va fi, de folos, de bucurie, ori de mângâiere, altora. Iată, acesta este pasul, aceasta este cartea cu cărţi, cea de-a doua, asemenea celei de dinaintea ei, în aceeaşi formă, formă care încearcă să redea, cât mai fidel, conţinutul a ceea ce este în cele cuprinse în ea. Sunt, la un loc, încă 343 de poezii, sunt încă 7x7x7 trăiri sau simţiri care s-au vrut, prin mine, cu sau fără voia mea, tuturor celor ce vor vrea, să fie ştiute. Şi pot fi de toate, aşa cum el, stăpân al sieşi, poate să le facă să fie...

Firescul, nepieritorul, acasă...

Când doar drum înspre nicăieri îşi mai are omul, când doar neîmplinirile şi neputinţa îi sunt semn al trecerii prin viaţă, asemenea călătorului rătăcit prin întunericul nopţii, nu-şi mai are ce face, nu-şi mai are încotro să îşi mai lase speranţele, visele, dorinţele, ori chiar simplele gânduri să caute, nu-şi mai are motiv să şi le ştie îndepărtate, găsindu-şi timp pentru a le lua puterea ce tot el, cumva în nepăsăsare, le-a dat-o într-un trecut, îndepărtat, cândva, de a-l duce unde vor fi găsit ele loc bun pentru el şi a fi cel ce-şi vrea rânduială şi înţeles esenţialităţii existenţei sale. Acel călător, cu care se aseamănă, cel care fiind plecat în mers al paşilor spre undeva, unde motiv să ajungă avea, când se vede rătăcit, înţeles că nu ştie pe unde să meargă are şi, când nu-şi ia ca ajutor panica şi disperarea, când nici timpului nu i se vrea supus prin gândurile sale, cele care-l fac să se grăbească prea repede, se învredniceşte a avea înţelpciunea de a o apuca pe singurul drum ce îl ştie, pe drumul spre înapoi, spre acasă, cel care e întoarcere doar pentru clipa necesară reamintirii şi reîntregirii tuturor motivelor pentru care drumul a fost şi este de mers, pentru acea clipă a regăsirii căii care nu se lasă ţinută în loc de bariere şi de oprelişti de tot felul.

Cel care pe drumurile lumii merge şi se simte rătăcit, ori chiar s-a rătăcit, într-o casă, acasă, se întoarce, ca iarăşi, de-acolo, de-acasă, drumul să îşi pornească pentru a şi-l duce până la căpăt spre a-i fi cu folos şi a se putea şti întorcându-se cu toate cele ce i-au fost motiv, împlinite. Fiindcă doar acasă, unde n-are de ce să se teamă şi unde n-are de ce să caute a se adăposti de primejdii de tot felul, pe sine sieşi nu se mai încumetă a se fura, nu se mai gândeşte a-şi pune sieşi preţ pentru a se face marfă de dat ori vândut pentru a-şi lua sau cumpăra cele care şi le crede a-i fi de trebuinţă, vremelnică şi doar de minte scornită aşa a fi, nu se mai îndeamnă a nu se recunoaşte în neputinţele ce şi le ţine dosite, în credinţa-i greşită că, nefiind ştiute sau văzute, va putea, cândva, cu toate faptele ce chiar şi potrivnice lui le face, să se scape de ele. Şi dacă nu are o casă, caută a o avea, iar de nici un fel de nu o găseşte, nu se îndoieşte că, nevânzându-se lumii, faptelor bucurătoare pentru doar o clipă, şi-o va găsi pe cea care îi este totdeauna cu uşa deschisă, dacă doar se va învrednici să bată drumul până în pragu-i curat şi luminat.

Într-o viaţă întreagă, oricare ar fi, pentru o clipă sau până aproape de a fi pe sfârşit, oricine, orice ar fi acel oricine, recunoscând ori nerecunoscând, se ştie ca rătăcit, căutător de drum şi repornit pe drum de după ce a revenit acasă, după ce s-a cunoscut pe el, învins de propria-i neputinţă de a învăţa din mersu-i prea grăbit spre ţinta care-i era himeră când singur şi-o făurise, ori când îşi alesese calea crezută a fi cea mai simplă, făurită cu uşurinţă prin fapte uşuratece şi uşurate de firescul oricărui adevăr.

Între rătăciri şi regăsiri se întâmplă atâtea cât, de multe ori, omul nu poate să creadă că vreodată putea măcar gândi că i se vor putea întâmpla. Mai multe, ori mai puţine, după cum are nevoie pentru a putea să se convingă pe sine a se întoarce şi să se convingă iarăşi a pleca la drum, încredinţat că nu va mai fi nici rătăcitor, nici rătăcit, vreodată. Îşi poate avea timp pentru alte întâmplări, pentru alte rătăciri şi pentru alte regăsiri, de tot atâtea ori câte îl poate ţine în acelaşi fel de a porni şi a bate drumuri, cel care se crede, dacă nu ştie cu adevărat cine este, mândria, preconcepţiile şi prejudecăţile. Şi întoarcerile îi pot fi multe, tot atâtea câte pot fi în timpul în care crede că acasă este acolo unde îşi poate odihni oboseala mersurilor şi a faptelor, cât nu ştie a merge acasă, acolo unde se poate cu totul dezbrăca şi curaţa de obiceiul de a nu se privi în oglindă, de a nu se putea crede oglindit în fiecare cel asemenea lui, de a nu lua în seamă fiecare urmare de faptă, de a o crede împotrivă-i şi a nu o crede ca fiindu-i de trebuinţă în marea-i lucrare ce o face, ceea ce numeşte viaţă, plecând de la ştiinţa-i că vieţuieşte, nepreţuind-o ca ceea ce este, ca trăire ce-l face să trăiască.

Mărturie vin şi fac, despre toate câte mi-au fost, pe drumul pe care l-am mers în viaţă, despre cum se vede lumea de sus, despre cum se vede lumea de jos, cât de departe şi larg este orizontul când ochii stau în lumină şi privesc spre lumină, cât de fără sens este pasul, înspre oriunde ar fi, prin întuneric, dar, mai ales, cât de dureroasă este privirea dinspre întuneric înspre lumină, şi câte piedici îşi găsesc paşii, oricât s-ar vrea de grăbiţi sau de înceţi pe drumul înspre timpul în care ei să fie cei care poartă de grijă mersului şi mergătorului. Mărturia mea de rătăcitor, de căutător al adăpostului sub care să-mi oblojesc rănile privirilor, să-mi caut înţeles celor pe care, simţindu-le, ştiu că sufletul le are, o fac, spre a fi luată ca semn că se poate, de oricine face, că oricine are timp de a se întoarce acasă, de a reintra pe uşa casei care este el însuşi şi, aşa, mai apoi, de a ajunge în pragul casei în care toate sunt aşa cum trebuie să fie, fiind date toate cele care trebuie să fie, în care lumina este, pe totdeauna, lumina cea bine luminătoare.

Pentru cei care lumii acesteia nu s-au putut îndatora cu ceea ce ea numşte casă, şi pe oameni i-a învăţat să spună că, spre ea mergând, merg acasă, doar acolo acasă, îşi mai pot îndrepta paşii... Acolo, unde doar mintea omului ce încă lumii îi face pe plac ajunge, acolo unde şi aceştia ajung când se conving de marea înşelare trăită, agonisind pe cele ce nu se lasă decât vremelnic agonisite, se simte şi se ştie acasă, fiindcă acolo doar, Cerurile şi Dumnezeu înseamnă o realitate aici căutată. De-acolo şi eu vin cu toate...

Cu tine, Doamne!

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, când scriu
De ceea ce e rău sau este bine...
Şi Ţie-ţi mulţumesc... Îmi spui să ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Din scrisul meu, eu caut să-nţeleg
De ce nu merg direct, ca glonţu-n ţintă...
Şi chiar când unii-mi poruncesc să neg,
Mă-ntreb de ce preferă să se mintă!

Mi-e gândul dus, şi scriu ce-mi este dat...
Oricine poate pune la-ndoială,
Dar nu mă tem, spunând, nu-mi fac păcat,
Pe nimeni eu nu trag la socoteală.

Mi-e, Doamne, glasul stins, abia m-aud,
De-aceea poate n-o să se-nţeleagă...
Eu ştiu că adevărul este crud,
Dar singurul ce lasă viaţa-ntreagă.

Am fost trecut şi astăzi sunt prezent,
Şi pot să văd spre timpuri viitoare,
Şi nu mă simt deloc inconştient
Când spun că azi, fără de sens, se moare.

În întrebări mai stau, în zori de zi,
Când văd că toţi se zbat în ignoranţă,
Găsind un vag motiv de a trăi
O viaţă în absurd şi discrepanţă.

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, şi scriu,
Cuvântul e alt tău, nu-mi aparţine...
Şi-mi e destul, de-ajuns îmi e că ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Colind cu lumină

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Să nu vă fie drumul stingherit,
Şi doar Lumina înspre voi să vină
Şi să-mpliniţi tot ceea ce-aţi dorit!

Şi nu uitaţi că vremea de schimbare
E la un pas şi ştiţi că vi-i sortit
Să faceţi pasul mare, cât mai mare,
Ca să aveţi destinul împlinit.

Şi nu uitaţi că lumea, în schimbare,
Va fi aşa cum este rostuit,
Să creadă toţi că e o întâmplare
Prin care spuse vechi s-au împlinit.

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Destinul să vă fie împlinit,
Şi doar Lumină înspre voi să vină
Lumină, dar, din suflet, vă trimit!

Drogul ca soluţie

De-acum Pământul ne va sta-mpotrivă
Şi ceru-ntreg, cu fiecare stea,
Nici ceasul nu-l putem întârzia,
Şi mersul ni-i, de-a dreptul, în derivă.

Norii pe cer stau în expectativă,
De-a coborî spre noi nu se îndură,
Şi fug în alte părţi de-atâta ură
Şi de iubirea ce-i doar narativă.

Din alte părţi ni-i grâul din colivă,
Nici vinul nu mai e precum era,
Iar Dunărea se-neacă-ncet în ea,
Chiar dacă peştii-ar vrea să-i stea-mpotrivă.

Trăim cu o dorinţă obsesivă
De-a face viaţa doar o amintire
Şi-a adormi-n totală nesimţire,
Drogaţi cu nepăsarea colectivă.

Sfârşit de rol

Iată-i timpul... trag în jos cortina,
Scena vieţii-mi este eşafod,
Nu mai am decât să sting lumina...
Nu mai sunt pe-al lumii calapod.

Sala este plină... mult prea plină,
Însă toţi vorbesc o limbă-a lor,
Spre-ntuneric fug, dar vor lumină...
Când n-o au, mă fac răspunzător...

Se întrec cu vorba dar, în fapte,
Trag de timp să treacă în zadar,
Replica, din rol, îngheaţă-n şoapte,
Eu mă simt strivit de calendar.

Trag cortina, azi deloc nu-mi pasă,
Că mă strigă unii să revin...
Vor uita... şi-abia ajunşi acasă
Spune-vor că sunt un arlechin.

O trag foarte jos, să nu se vadă
Că-n genunchi mă rog, ca în altar,
Să mai fiu văzut, ca om, pe stradă,
Nici nemuritor, nici avatar.

Nu mai pot nici eu să stau pe scenă
Şi să văd că unii-n gol privesc,
Întrebând de viaţa-mi e obscenă,
Nicidecum de traiu-mi omenesc.

Trag cortina, da, nu-i nici o glumă,
Mult prea multe vorbe-s de nimic,
Bunul simţ la asta se rezumă...
Plec, nu are rost să mă complic!

Ieri... acum...

Virginiei

Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.

Reveniri, la ceasul dimineţii

De unde vii, din care timp al vieţii?
Pe unde-ai fost, pe unde-ai rătăcit?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Încă te caut undeva-n zenit?

Tu, totuşi, ştii că pasul dimineţii
Se vrea aşa cum e să fie dat,
Dar întârzii prin labirintul vieţii
Şi încă nu e totul întâmplat...

De unde vin, din care timp al vieţii?
Nici nu mai ştiu pe unde-am rătăcit,
Dar, uite-mă, la ceasul dimineţii,
În prag m-am aşezat şi-am adormit.

Ştiam, de mult, că dat îmi este vieţii
Să te privesc când lumii mă redai,
Şi-mbrăţişaţi, la ceasul dimineţii
Ne facem iarăşi drum, în doi, spre Rai...

De unde vii, din care timp al vieţii?
Din care orizont acum revin?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Te-ntreb numai în gând, altfel m-abţin?

De-aici, din prag, din marginile vieţii,
Aştept răspunsul tău, de n-ai uitat,
Să pot să plec, la ceasul dimineţii,
Ori să te-aştept ca-n vremuri de-altădat’.

Zi de om, azi

Bună dimineaţa... orele se scurg,
N-avem timp de viaţă, ziua e-n amurg.
Devenim ridicoli tot minţind sublim,
Mama ei de viaţă!... de ce mai trăim?

Chiar din prima clipă, de când ne-am născut,
Ne găsim în treabă, fabricăm trecut.
Cu ură, bezmetici, ne invidiem,
Prea puţine fapte nu ne sunt blestem.

Parcă grea pedeapsă singuri ne-am luat,
Să vânăm himere şi să fim vânat,
Căutăm iubirea când vrem să trăim
Însă nu desfacem pumnii şi lovim.

N-avem timp de viaţă, n-avem timp de noi,
Prin bani suntem totul, ei ne fac gunoi,
Dragostea-i doar urma unui ritual
Şi ea-i programată, fiind ceva banal.

“Bună dimineaţa!” mai mereu rostim,
Nu şi “Noapte bună!”, că deja dormim,
Stau, întreb şi cuget... vine acea zi
Când ne vom şti oameni şi ne vom iubi?

Detalii insipide

De dincolo de toate,

de mărginiri deşarte,

Ne suntem noi ai noştri,

dar trupu-i efemer,

Venim dinspre departe,

plecăm înspre departe,

Trăim aici o clipă,

trăim pe veci în Cer!

Mai mult decât se ştie,

nici nu avem putere

Să fim ceea ce suntem,

ceea ce ne-ar fi dat,

Ne trecem cu nimicuri,

ne vrem mereu avere,

Iubirii îi dăm forme,

trăind-o deformat.

De tot ce nu se vede

deloc nu ne mai pasă,

Ne vindem de-i nevoie

spre a avea-mpliniri,

Să fim ştiuti de alţii

şi-o cât mai mare casă,

În care să ascundem

nevolnice trăiri.

De unde, până unde,

ni-i dată a fi viaţa

Când dincolo de poartă

simţim căderea-n gol,

Când n-avem orizonturi

şi ochii văd doar ceaţa

Ce nu se dă supusă

şi nu ni-i sub control?

Trăim închişi în cuşcă,

visând la libertatea

Pe care doar “nebunii”

şi “proştii” şi-o permit,

Ce-i ce-n realitate

n-au flexibilitatea

De-a crede că se poate

trăi un trai minţit.

Ne-am predispus la toate,

iertăm uşor minciuna,

Reinventat-am legea,

ni-i greu s-o împlinim,

De-ar fi Iisus să moară,

acum, ne-ar fi totuna,

Am fi, cumva în stare,

Cuvântu-i să-l hulim.

Eu încă stau pe gânduri

a nu ştiu câta oară,

Privind deriva lumii

ce unii o văd ţel,

Spre cei ce spun că urcă,

deşi mereu coboară,

Spre cei ce îşi pun mască,

servindu-se model.

Vorbesc câteodată

când mulţi mi-ar vrea tăcerea,

Şi spun oricum altceva

decât vor unii spus,

Dar îmi asum cuvântul

şi nu-mi ascund durerea

Că toţi slăvesc lumina

dar nu şi ce e Sus!

Se spun atâtea vorbe,

mimată e credinţa,

Pe om se pun accente

să-şi fie sieşi zeu,

Iar unii-şi cred voinţa

totuna cu conştiinţa,

Şi lumii se arată

trimişi de Dumnezeu.

Detalii insipide,

sunt bine relevate

Ca tot ce e esenţă

să treacă drept non-sens...

Mi-e dor de omul care

vrea sieşi libertate

Şi vrea, cu cel ce-i sieşi,

să fie în conses!

Ceas ultim

Acel ce-am fost eu nu mai sunt de mult,
Dar nici nu pot să spun ceea ce sunt,
Acum, de gând chiar nu mai vreau s-ascult,
Sunt ultimii mei paşi pe-acest Pământ!

Mi-e câteodată dor de ce am fost,
Iar alteori spre timpuri noi m-avânt,
Nici nu mai ştiu de am sau nu un rost...
E ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Mă cam grăbesc şi plec acum grăbit,
În spate se va spune că-s înfrânt,
Sau poate că-s un om ce-a-nnebunit,
Ştiind că pleacă de pe-acest Pământ!

Dar trebuie s-o fac, e prea târziu,
În jurul meu prea mulţi îşi fac mormânt,
Şi câte unii mie-mi fac sicriu...
Ce bucurii să am pe-acest Pământ?

E greu, e foarte greu, e tot mai greu...
Mai totu-i desuet, nimic nu-i sfânt,
Cum nu mai ştiu nici eu dacă sunt eu,
Fac ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Şi plec încet, luând ce e de luat,
Tot ce se poate face-a fi cuvânt,
În urmă las trecutul întâmplat
Şi cei din urmă paşi pe-acest Pământ!

Reverii finale

Se-ndepărtează noaptea, izgonită
De faptele ce-şi caută trăiri,
Din viaţa ce-i mereu mai înjosită
Şi risipită printre amintiri.

Se moare greu, se moare-n suferinţă,
Văzută-i boala ca ceva normal,
Minciuna se învaţă, e o ştiinţă,
Iubirea un cuvânt cu sens banal.

Văzut fiind ca o maşinărie
Ce are normative de consum,
Doar cel ce are-n spate-o garanţie
Poate spera că nu-i oprit din drum.

Iubirea-n forme tot mai pervertite,
Ca marfă, are preţ negociat,
Se vinde-n ambalaje poleite,
Cu trup cu tot, şi el preambalat.

Nici celor ce-au copii nu le mai pasă
Că de fac rău, copii lor plătesc,
Că lacrima şi semn şi urmă lasă
Când ştearsă nu-i de cei ce o pornesc.

Cât de curând, sătulă de minciună,
Lumina zilei ne va părasi,
Lumina, azi, nicicum nu ne e bună,
Ne dă de gol şi nu putem minţi.

Şi vieţuim o viaţă ipocrită
Trăirile în noi stau clandestin,
În Ceruri viaţa-i bine rostuită
Dar ne-o stricăm, puţin câte puţin.

Nici timpul nu aşteaptă, se scurtează,
Nu-i mai convine a mai sta pe loc,
Ştie prea bine cum şi ce urmează,
Nu se mai vrea motiv de nenoroc.

Azi, eu, tu, noi...

Ce-i omul azi? Un biet rătăcitor
ce-şi simte viaţa pusă la-ncercare,
ştiindu-se cobai al tuturor,
chiar hoţilor ce ies la drumul mare?
Un biet obiect ce-şi spune nesupus,
ce-şi spune că le poate mai pe toate...
Dar oare spune tot ce e de spus?
Dar ştie când îşi pune beţe-n roate.

Ce sunt eu azi? Un biet însingurat
ce-şi lasă viaţa dusă la-ntâmplare,
ştiind că încă nu s-a întâmplat
pasul pe prag, un pas final şi mare?
Un om văzut aşa cum e văzut,
ce-n trecerea ce-i oarecum firească,
există doar pentru c-a fost născut
cu drept restrâns ca viaţa să-şi trăiască?

Ce eşti tu azi? Un maxim, un suprem
ce-n fapte nu-i posibil să greşească
şi toate-i stau, de-a pururi, la cherem,
iar, dacă vrea, orice să se-mplinească?
Un tot ce are drepturi şi, firesc,
de viaţa altor oameni nu îi pasă,
chiar dacă mor ori dacă-nnebunesc,
chiar dacă n-au nimic, nicicând, pe masă?

Ce-nseamna noi? Un vechi, absurd, concept
ce azi e pus, voit, la îndoială
de cei ce tot vorbesc că drumul drept
e cel făcut sub semn de socoteală?
Când unu e văzut mai mult de doi
şi vorbe i se spun cu iz de slavă,
de ce să ştim că mai putem fi noi
cei ce nu pot ajunge o epavă?

Ce-i omul azi? Mai are ceva sfânt?
Mai este ceva altfel pe Pământ?
Un om de ce să moară şi-ar dori
Când singur pe Pământ se poate şti?

Un om singur...

Un om singur, un om singur,

ăsta sunt şi nu mă tem,

Să-mi dau literei cuvântul

îmi e astăzi crez suprem,

Mă dezic de vorba lumii

ce mă vede-n fel şi chip,

Care crede că şi munţii

sunt palate de nisip.

Între felurite forme

ce, se văd, au un contur,

Caut să găsesc esenţa

a tot ceea ce-am în jur,

Pun accentul pe vocale

dar nu uit că totuşi ştiu

Că mai toate sunt lăsate,

cât mai mult pe mai târziu.

Sunt om singur, sunt om singur,

singur sunt, nu mă socot,

Şi-mi tot spun atâţia asta,

să le-o scot din cap nu pot,

Îi aud când se întreabă

cum şi pentru ce trăiesc,

Şi cum de-mi găsesc curajul

când vreau lumii să vorbesc?

Temători că ştiu prea multe,

temători de fapta lor,

Cei ce fug de adevăruri

dau de ştire c-am să mor,

Ori cu degetul arată

spre ceea ce m-ar dori,

Ei, cei care, în oglindă,

nici nu vor a se zări.

Un om singur, un om singur,

întrebări n-am cui să pun,

Timpul trece... bate gongul,

vine vremea, totuşi, spun

Când cuvântul va lua locul

a ceea ce-i azi normal,

Când esenţialitatea

deveni-va crez real.

Pun un pas ce bate pragul

ca să văd de ce-n-trecut

Unii m-au lovit cu pietre

şi mă tot vedeau căzut,

Şi se tot gândesc să-mi spună

ce deja eu ştiu c-au spus,

Ştiu şi eu, sunt un om singur,

dar mereu mă uit în sus.

Drumuri prin înstrăinare

De-atâta timp priveam în miez de noapte
Spre orizont să desluşesc lumini
Ce-ar fi putut să-mi spună care fapte
M-au tot trimis în lume, prin străini.

Din întrebări, răspunsuri şi dileme,
Din paşi bătuţi şi răsbătuţi pe loc,
Am învăţat că n-am de ce mă teme,
Că pot să trec prin apă şi prin foc.

La ceasul când se-mparte noaptea-n două
Şi timpul schimbă vârste-n calendar,
Eu vin să spun că-ncepe-o vreme nouă
De dincolo de-al gândului hotar.

De-atâta timp priveam, tăcut, în noapte
Să pot să văd bezmetice lumini
Când mă-ntrebam, mai mult plângând, în şoapte,
De ce mă simt purtând în sânge spini?

Şi tot ce spun se crede-a fi totuna
Şi câteodată pare ireal,
Că nu accept în nici un fel minciuna,
Că nu percep absurdul ca normal.

Ce-ar fi de spus las greu să se-nţeleagă
Deşi privesc mereu spre orizont,
Dar chiar şi când simt timpul că mă neagă
Nu dezertez, rămân pe-al vieţii front.

Veni-va iarna peste restul lumii,
Veni-vor vremuri grele peste toţi
Să mergem deci, este destul că unii
Bat pasu-n loc şi se tot vor roboţi.

Plecare devreme

Oricâte poveşti mi s-ar spune,
Rămân cu-nţelesul întreg,
Eu nodul nu-l tai, ci-l dezleg,
Urmează şi vremuri mai bune!

Iar unii îmi spun că-i aiurea,
Legatul se face pe veci,
Sunt nopţile scurte şi reci,
Iar ziua se-aprinde pădurea.

Şi-i vremea când toate se-ntâmplă,
Când suflete mor sau decad,
Când apele fug de-al lor val
Şi-nfipte-s cuţite în tâmple.

E grea, tot mai grea aşteptarea
Când totul devine-nţeles,
Când viaţa e parcă-n regres,
Dorită fiind răzbunarea.

Mi-aduc în prezent amintirea
Absurdele fapte de azi
Şi-mi spun: “Eşti absurd de-ai să cazi!
Căderea nu-ţi e împlinirea!”

Departe de-aş fi ar fi bine,
Aproape de stau fac prăpăd,
Mi-i dat să spun tot, să prevăd
Că unii-şi doresc să dezbine.

Eu nu mai pot azi fi departe,
E lupta prea mare, e-n toi,
Spun unii c-ar fi chiar război,
Eu ştiu că ei merg înspre moarte.

Şi orice ar fi şi s-ar spune
Acum am curaj, nu mă tem,
De vorba ce parcă-i blestem
Când ard şi devin un tăciune.

Iar lumea trăieşte-n dileme,
În ură, desfrâu şi păcat,
Cuvântul degeaba e dat,
Şi nimeni nu-şi face probleme...

Eu trec spre plecarea-mi normală...
Nicicui nu mai dau socoteală...

Nevoia de simplu

Avem nevoie doar de lucruri simple,
ne complicăm aiurea şi absurd,
nu mai lăsăm nimic să se întâmple
şi sufletul ni-l vrem şi mut şi surd.

Din vorbe dăm trecutului nuanţe
cu frica de-a trăi în mod normal,
şi-n focul morţii aruncăm speranţe,
şi doar spre moarte drumul ni-i real.

Paradoxal, privim spre mai departe,
întoarcerii nu-i dăm nicicum un rost,
deşi ni-i dat să ştim că orice moarte
redefineşte pe “va fi” prin ce “a fost”.

Avem în noi puterea de-a alege
să fim reali, să nu ne complicăm,
să nu minţim făcând minciuna lege,
iubirea s-o trăim, să n-o mimăm.

Ne naştem cu însemnul omeniei,
cu drumul drept, direct, pecetluit,
dar ne lăsăm prea mult robiţi mândriei,
călcând în contra sensului sortit.

În fuga spre himere arătate
de gândul tras de alţii în abis,
prăpastia arată că se poate
să facem precum spus-am şi-am promis.

Avem nevoie doar de lucruri simple
până acum ne-am complicat voit,
de-acum ştiut e tot ce-o să se-ntâmple,
e scris, e zis, e doar de împlinit.

Totul, nicicum nimic

Şi toate trec... Nu-i vremea eu să mor
şi nici să cred că pot să fiu învins,
destinului şi vieţii-i sunt dator,
chiar dacă sunt, de-al fricii val, atins.

Nu stau să plâng, şi nici, absurd, nu râd,
şi nu mă zbat, şi nu mă enervez,
dar nu mă las să-mi fie chipul hâd,
că dat îmi e destinul să-l urmez.

Minciunii îi fac ştreang şi-i caut loc
să o arăt la toţi ce totuşi vor
să fiu, voit, cumva, subiect de troc,
sau poate doar o piesă de decor.

Nu fur nimic, iau doar ce e al meu,
deci nu sunt hoţ şi nici nu-mi fac păcat,
ce-mi este dat, mi-e dat de Dumnezeu,
şi-mi este dat pe veci să-mi fie dat.

Am spus şi spun şi nu-i nimic ascuns,
că nu îmi trece viaţa în zadar,
“nimic” e prea puţin, nu-mi e de-ajuns,
doar “totul” mi-e real şi necesar.

Mereu pe faţă

Voi ce mă ştiţi... De unde să mai ştiţi
că sunt şi eu în lume trăitor...
Ceea ce-am fost abia vă amintiţi,
şi poate vă-ntrebaţi de ce nu mor?...

Trăiesc prin toate câte se ivesc
în drumul meu, de timp, cumva, uitat,
şi unii cred că poate-mbătrânesc,
şi-am să mă simt de viaţă apăsat.

Şi vă minţiţi... Prin spate mă vorbiţi,
dar vorbele pe voi mai mult vă dor,
că nu puteţi prea bine să dormiţi
şi nici să plângeţi nu vă e uşor.

De veghe stau şi nu să vă lovesc,
ci doar să tai ce trebuie tăiat,
să nu uitaţi că şi trăiţi firesc
departe de acei ce v-au furat.

Dar unde sunteţi azi să mai vorbiţi,
celui ce sunt... un om rătăcitor,
ce-l vreţi tăcut chiar dacă-l umiliţi,
lovindu-i răni ce ştiţi că încă-l dor?

Şi tac, şi-ascult... Când pietre mă lovesc
eu vă privesc... nimic nu s-a-ntâmplat...
rostesc o vorbă, nu să vă opresc,
ci să vă spun că totu-i minunat...

Eu voi trăi să văd că vă treziţi,
ştiind că vă voi fi de ajutor
când de regrete fi-ve-ţi chinuiţi,
simţindu-vă trecutul zdrobitor.

Să ne rugăm...

Laurei Matache

Să ne rugăm... Dar ce va fi să fie...
Va fi, căci nu e chip de-a fi oprit,
Din timpuri vechi, de prin copilărie,
Prezentul viitor ne e sortit!

Să ne rugăm... E totul la vedere,
Şi toate se vor fi un fapt real,
Ca deznădejde, poate chiar durere,
Ca trecere spre ceea ce-i normal.

Să ne rugăm... Să ne avem iertare
Pentru ce-am fost şi pentru ce a fost,
Ştiind că viaţa nu-i o întâmplare
Ce singură-şi clădeşte drum şi rost.

Să ne rugăm... De va fi zi sau noapte
Să nu ne stea în cale-al faptei scrum,
Chemându-ne în gând sau poate-n şoapte,
Că nu e timp de-a sta prea mult pe drum.

Să ne rugăm... Ştiind ce se întâmplă
În noi, cu noi, cu tot ce suntem noi,
Ca peste ani, stând tâmplă lângă tâmplă,
Să fim văzuţi noi doi şi amândoi.

Să ne rugăm... Trecutul, vezi, revine
Chiar dacă pare-a fi altceva, nou,
Spunând că port un adevăr în mine,
Spunând că-n tine porţi al lui ecou.

Să ne rugăm... De-acum e vremea noastră,
E vremea marii, nesperate, împliniri,
Lumina-ţi bate ţie la fereastră,
Lumina-mi bate mie în priviri.