Din timp, de departe, de mult, de demult, spre tine venit-am...
Din nou este timpul, eu ştiu că e vremea, cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem, ca-n vremea aceea, când, fără de teamă, priveam răsărituri din vârf de-nălţimi, şi nu se-ntâmplase, alegerea tainei prin care, acum, se pierde esenţa luminii-n neanturi şi omul se crede stăpân absolut.
Sunt parte din lumea ce prinsă-n vâltoare, nimic nu mai vede, mai mult se orbeşte, spre umbre se-apleacă urechea ades.
Sunt partea ce nimeni nu vrea să o vadă, ce-i pune parafe prin spate mereu.
Vorbesc de departe, mai nimeni n-aude...
Câte-o privire, mereu fugară, vrea să-nţeleagă timpuri ce vin, fără a crede că întâmplarea e doar urmare a faptelor vechi.
De unde vii, din care timp al vieţii? Pe unde-ai fost, pe unde-ai rătăcit? Din ce motiv, la ceasul dimineţii Încă te caut undeva-n zenit?
Tu, totuşi, ştii că pasul dimineţii Se vrea aşa cum e să fie dat, Dar întârzii prin labirintul vieţii Şi încă nu e totul întâmplat...
De unde vin, din care timp al vieţii? Nici nu mai ştiu pe unde-am rătăcit, Dar, uite-mă, la ceasul dimineţii, În prag m-am aşezat şi-am adormit.
Ştiam, de mult, că dat îmi este vieţii Să te privesc când lumii mă redai, Şi-mbrăţişaţi, la ceasul dimineţii Ne facem iarăşi drum, în doi, spre Rai...
De unde vii, din care timp al vieţii? Din care orizont acum revin? Din ce motiv, la ceasul dimineţii Te-ntreb numai în gând, altfel m-abţin?
De-aici, din prag, din marginile vieţii, Aştept răspunsul tău, de n-ai uitat, Să pot să plec, la ceasul dimineţii, Ori să te-aştept ca-n vremuri de-altădat’.
